o carte luna noiembrie 2014

Publicat: 26 Noiembrie 2014

trimite pe mail



28 noiembrie 2014

 George Robert Stow Mead, Orfeu - Teogonia şi misteriile orfice, Editura Herald, Bucureşti . Născut la Peckham, în Surrey, ca fiu al colonelului Robert Mead şi al lui Mary Stow, George Robert Stow Mead (1863-1933) a studiat mai întîi matematica la St. John’s College, Cambridge, pentru a se orienta apoi spre studiile clasice, aprofundînd greaca veche şi latina. Ulterior a urmat filosofia orientală la Universitatea din Oxford. Spirit riguros şi exact, adevărat savant, Mead jr. a surprins pe mulţi din elita academică britanică atunci cînd a aderat în 1884 la celebra dar bizara Societate Teosofică, peste care domnea cu mînă de fier doamna Blavatsky. Impresionată de erudiţia şi devoţiunea lui Mead, acest autentic guru feminin l-a convins pe clasicist să-i devină secretar privat în anul 1889. Mult timp George Robert Stow Mead a căutat să realizeze un anumit echilibru între fantaşti şi scientologi în sînul Societăţii Teosofice şi, spre meritul lui, trebuie spus că acest lucru i-a reuşit. Scandalul Leadbeater, un membru al Societăţii care celebra ideea de masturbare ca act divinatoriu şi mîntuitor, l-a îndepărtat de această comunitate, în care a rămas destul de puţin timp după eliminarea erecticului. Revenirea lui Leadbeater l-a convins pe Mead să plece definitiv şi să-şi urmeze propriul drum. Unul cu destule valenţe iniţiatice şi mistice. Măsura valorii de savant clasicist dar mai ales de filosof speculativ şi-o dă britanicul în lucrarea Orfeu - Teogonia şi misteriile orfice, studiu fundamental, care depăşeşte cu mult graniţele unei simple abordări profesioniste de nişă. Cartea, publicată iniţial în 1896 şi care, în varianta românească, a văzut lumina tiparului în tălmăcirea Stelei Gheţie Tinney la Editura Herald din capitală, va avea o carieră fulminantă în domeniul ştiinţei comparate a religiilor. În volumul citat rafinatul intelectual englez îl recuperează biografic şi metafizic pe miticul Orfeu, în care obstinează, ce-i drept, cu argumente, să vadă nu un personaj metaforic, ci pe întemeietorul ideii de teologie la vechii greci. Mead îl priveşte pe fiul regelui trac Oeagros şi al muzei Calliope ca pe un autentic erou civilizator, căci ar fi adus în vechea Eladă riturile secrete şi misteriile care celebrau nemurirea sufletului. Orfeu ar fi lucrat întru edificarea unei gîndiri religioase panelenice, familiarizîndu-i pe elini cu doctrina misterelor naturale şi divine şi învăţîndu-i să cultive executarea ritualurilor sacre. 
De fapt, pe urmele lui Pindar, Mead persistă să-l recepteze pe Orfeu ca pe un pionier în ordine iniţiatică şi simbolică, drept un părinte avant la lettre al pitagorismului, platonismului şi neoplatonismului. George Robert Stow Mead analizează cu acribie în savantul său studiu originile tracice şi mitologice ale orfismului, trece în revistă principalele opere de sorginte orfică sau atribuite lui Orfeu, interpretează sistematic registrele teologiei orifice, de la ordinele puterilor divine la constelaţia triadelor, abordează analitic cosmogonia orfică şi supune unei cercetări minuţioase întreg panteonul inspirat de Orfeu. Pasionat de criptarea simbolică şi de logica codurilor secrete, orientalistul britanic se ocupă pe larg şi de misteriile orfismului, atît cît erau acestea cunoscute la vremea redactării cărţii, fără să ignore inclusiv obiectele personale ale eroului, cum ar fi pielea de căprioară şi lira. 
Un accent important cade pe deconstruirea unor similidiscipline cu origine mitică, cum ar fi etica şi îndeosebi psihologia orfică, pentru ca interpretările legate de articularea şi funcţionarea doctrinei renaşterii sufletului să primească o atenţie amplificată. Transmigraţia sufletului şi întemniţarea lui în diferite corpuri, naşterea şi renaşterile acestuia sînt elementele care dau substanţa doctrinei metempsomatozei. 
Spirit paradoxal şi foarte complex, aproape dual ca natură cognitivă, căci nu a ocolit nici rigoarea clasicistului, nici poezia misticului, George Robert Stow Mead a ilustrat în studiul Orfeu - Teogonia şi misteriile orfice un apetit excepţional pentru cunoaşterea iniţiatică, privilegiind construcţia teologică de tip orfic.
Imagini ilustrînd arta inspirată de cultul lui Orfeu, link you tube spre un fragment dintr-un film în care este înfăţişat mitul lui Orfeu si al Euridicei: http://www.youtube.com/watch?v=3Jqgx06TJUM.


27 noiembrie 2014

 
Conceptul de abulie - eseu (2) . Începusem ieri, prieteni, o arheologie a conceptului de abulie.
Astfel, aminteam că din unghiul de vedere al psihopatologiei psihiatrice şi psihanalitice pot fi enunţate mai multe circumstanţe clinice ce favorizează starea de abulie: depresii nevrotice, schizofrenii, alcoolism, toxicomanii, psihastenii, oligofrenii grave.
Din această perspectivă, extrem de interesante sunt situaţiile de intoxicare cu substanţe halucinogene, care au drept consecinţă diminuarea capacităţilor volitive ale subiectului. Istoria literară ne oferă numeroase exemple de acest tip.
Thomas de Quincy, în Confesiunile unui opioman englez (1821), Charles Baudelaire, în Paradisurile artificiale. Despre vin şi haşiş (1860) Jean Cocteau Opium.
Jurnalul unei dezintoxicări (1930), Antonin Artaud, D'un voyage au pays des Tarahumaras (1945), Aldous Huxley, în The Doors of Perception (1954) şi Heaven and Hell (1956), Niall Griffiths, Sfîrtecări (2000) povestesc cu toţii despre incredibila anesteziere a voinţei în condiţiile în care drogul pune stăpînire pe simţuri şi întunecă raţiunea.
Invaliditatea indusă de supraexcitarea cu substanţe alotrope are atît o bază muscular-motorie, cît şi una a reflexelor volitive, incapabile să-şi mai desfăşoare arcul mental reflex.
Drogatul devine astfel un fel de pensionar al propriei existenţe, „un-mort-viu”, un handicapat al propriei biografii acţionale, şters de pe harta oricărei interacţiuni omeneşti normale.
Pe de altă parte, abulia are în vedere comportamentul unui subiect cu deficit de temperament, indicînd nu un temei patologic, ci o mai slabă înzestrare reactivă şi voliţională a insului. Fireşte, unii psihiatri conferă sens psihopatologic pînă şi acestei minore tulburări de voinţă, numind-o disbulie (Eugenio Tanzi, 1905). De fapt, este vorba mai curînd despre neputinţa procesuală de continua spre finalizare un proiect adoptat ca dezirabil.
Acţiunea începută nu ajunge să fie împlinită, lipsind rezultatul ca urmare a sincopei înregistrate, iar această punere între paranteze a scopului iniţial coincide adeseori cu difuzare haotică a centrului de interes, pulverizat polimorf. 
De aici şi atitudinea ezitantă, postura nehotărîtă, lipsa de decizie a subiectului, perceput de comunitate drept slab, domol, întîrziat, neterminat, deşi asemenea trăsături sunt mai degrabă temperamentale, fără nici o legătură cu funcţionarea intelectuală normală a acestuia. 
Un caz special de abulie îl reprezintă în istoria literară personajul lui Flaubert din romanul omonim, Doamna Bovary (1857), care întrupează o adevărată categorie mentală a indecişilor, a celor slabi de înger, a evazioniştilor şi a depresivilor fantaşti.
Bovarismul este deopotrivă şi o trăsătură ontologică, chiar dacă una în linie clinică, fiind definit de filosoful Gabriel Liiceanu drept „o boală de resurse provocată de o limită de atins care joacă rol de fantasmă”. 
Jules Gaultier a analizat această disfuncţie existenţială într-un eseu intitulat chiar Bovarismul (1902), acesta accentuînd asupra funcţiei „supapă de siguranţă psihică” îndeplinită de atitudinea bovarică.
Persoana care recurge la o asemenea construcţie lăuntrică o face pentru a se apăra împotriva realităţii negative şi invazive căreia nu-i poate opune o voinţă materializată în actul unei acţiuni eficiente.


 

 Jules Gaultier, Charles Baudelaire, Antonin Artaud, Jean Cocteau, Niall Griffiths,
foto coperte, link you tube spre un colaj din filmul lui Arielle Dombasle, Opium (2013): http://www.youtube.com/watchv=jfCictWIAtM
 
 


26 noiembrie 2014

 Conceptul de abulie - eseu (1) . Vă provoc astăzi, prieteni, la o reflecţie în marginea conceptului de abulie. 
Vechi termen psihiatric şi psihologic, cuvîntul ca atare a ajuns să determine o atitudine, o stare existenţială şi chiar o filosofie de viaţă, regăsindu-se în numeroase creaţii artistice  de aici şi importanţa sa deosebită. 
Termenul de abulie provine din greaca veche şi înseamnă, etimologic, „fără voinţă”. Sensul strict în care acest termen este folosit are în vedere neputinţa de a realiza trecerea de la gînd la acţiune. 
În general putem vorbi despre două mari accepţiuni ale acestui termen: (1) abulia ca maladie sistematizată şi definită clinic; (2) abulia ca simplă disfuncţie cotidiană, fără semnificaţie psihopatologică fermă (mai curînd percepută ca un fel de minoră tară temperamentală).
Unii teoreticieni văd în abulie fie o boală psihică, fie un simptom maladiv, amîndouă stările fiind caracterizate prin inerţie, nehotărîre, tardivitate reacţională, pasivitate. 
Îndeobşte, prin abulie se înţelege o tulburare a atitudinii volitive, un deficit de voinţă, o evitare acţiunii, toate acestea derulîndu-se pe fundalul unei conservări paradoxale a resurselor de reflecţie şi analiză logică.
Practic, într-o asemenea situaţie definită prin abulie asistăm la o reală fractură între a gîndi şi a acţiona. Subiectul „ia act”, 
dar nu poate să „pună în act” un răspuns convenabil. Suntem în prezenţa unei incapacităţi aproape totale de a elabora un răspuns adecvat problemelor ridicate de adaptarea la mediu (familial, social, natural etc.).
Insul afectat de abulie reacţionează de parcă energia ce conferă suport actului volitiv şi acţional i s-ar fi diminuat pînă aproape de nivelul zero. 
Există psihiatri (Porot, Fursac, Michaux) care consideră că o astfel de tulburare a voliţiei nu este totală, ei introducînd grade ale gravităţii manifestate de această maladie. 
Majoritatea clinienilor apreciează că manifestările abuliei pot şi trebuie să fie disociate de stările de confuzie, de căderile catatonice, de oligofrenii şi demenţe, în sensul că potenţialul reflexiv şi cogitativ al subiectului rămîne nealterat.
Joseph Guislain (Leçons orales sur les phrénopathies, 1852) vorbea în termenii următorii despre abulie: „[...] bolnavii ştiu să elaboreze intelectiv, funcţionînd potrivit cu rigorile raţiunii.
Ei sunt însufleţiţi de dorinţa de a săvîrşi, dar se simt neputincioşi în a pune în practică acest proiect”.
 
La rîndul său, Pierre Janet deosebea între (a) abulia motorie şi (b) abulia intelectuală, prima indicînd neputinţa de a pune în practică actul năzuit, cea de-a doua referindu-se la incapacitatea de a păstra trează atenţia voluntară, de unde şi neadecvarea elaborării unui răspuns cuvenit stimulului. Uneori, se poate vorbi chiar despre o abulie sistematizată, îndeosebi în cazul stărilor obsesionale şi al simptomelor fobice. Din această perspectivă, există şi un stadiu radical al manifestării clinice a abuliei, cînd subiectul, sfîşiat între două opţiuni, este pur şi simplu incapabil să aleagă, ceea ce, în cazurile grave, conduce pînă la auto-imobilizarea în pat a bolnavului, paralizat existenţial de o asemenea neputinţă (clinomanie). 
Faza „ultimă” şi cea mai elocventă a abulia este 
constituită de 
reacţia tipică depresiei psihotice, reacţie care-l conduce pe subiect să nu poată făptui actul suicidar proiectat.
Din acest punct de vedere, nu este vorba de sinucigaşul „ratat”, de istericul „profesionist” al suicidului, de demonstrativul salvat in extremis – ci de subiectul care concepe autoexpierea, şi-o elaborează, dar este fizic incapabil să treacă la act.

 Psihiatrului Joseph Guislain, foto copertă, imagini ilustrînd universul spitalicesc, link you tube spre un rezumat al tulburarărilor de comportament, precum abulia, anorexia etc.: http://www.youtube.com/watch?v=i1TLTIE3woA.







25 noiembrie 2014

Zoé Valdés, Eternitatea clipei, Editura Trei, Bucureşti. Ne-am obişnuit să ne reprezentăm în termeni de rasialitate Cuba ca populată cu albi, negri şi mulatri. Adevărul este că acolo trăiesc şi indieni, creoli şi metişi, dar şi o comunitate importantă de chinezi, una care s-a mezaliat rasial foarte rar.
Cum au ajuns chinezii în Cuba şi ce au căutat ei acolo? Întrebarea este retorică. Emigranţii veniţi din marea ţară extrem-orientală au fugit la propriu dintr-un stat aflat la debutul veacului al XX-lea într-o stare economică şi socială deplorabilă. Lăsînd în urmă mizeria natală, chinezii au sperat să găsească în insula din Caraibe ceva din paradisul pierdut. Mulţi nu au ajuns pe insulă, căci au murit în chinuri groaznice pe vasele insalubre şi nesigure. Poate la fel de mulţi au fost transformaţi în sclavi, deoarece puţină lume ştie astăzi că a doua seminţie după negri ce a dat masa sclavilor cubani a fost cea chineză. Doar cîţiva au izbutit să-şi realizeze visul de a trăi liberi şi fericiţi pe un pămînt binecuvîntat de D-zeu...
Despre toate aceste adevăruri istorice scrie incredibil de frumos artista cubaneză Zoé Valdés în romanul Eternitatea clipei, carte tradusă de Carmen Spânu şi apărută la Editura Trei din Bucureşti. Cine este autoarea? Ei bine, Zoé Valdés s-a născut la Havana în anul 1959. Persoană inteligentă şi bine educată, s-a desprins rapid din magia ideologico-propagandistică a regimului Castro, devenind un critic radical pentru acesta. De altfel, acasă, în Cuba, ea a fost declarată persona non grata. Din pricina persecuţiilor politice, Valdés a fost obligată să caute azil civil la Paris. Romanul ei, Eternitatea clipei, a fost recompensat cu distincţia Premio de Novela Ciudad de Torrevieja, al treilea premiu ca valoare financiară după Nobel şi Planeta. Cum spuneam, minunata carte scrisă de Zoé Valdés are ca eroi pe acei chinezi care şi-au căutat norocul în Lumea Nouă. Romanul aşează cu subtilitate şi farmec în pagină povestea lui Mo Ying, un june chinez care, apăsat de dor şi mînat de o fanatică credinţă, alege să colinde o jumătate de lume pentru a-şi găsi tatăl, dispărut cu mulţi ani în urmă şi în a cărui moarte nu vrea să creadă. Părintele lui Mo Ying este celebrul cîntăreţ de operă Li Ying. Personaj amnezic, acesta se căsătoreşte cu o mecena din capitala Cubei şi ajunge Maximiliano Megia prim solist al unui teatru liric din Havana, o adevărată somitate insulară. Mo Ying, cu o nouă identitate şi purtînd numele hispanic de Maximiliano Megia, izbuteşte să redea memoria tatălui său, dar mai ales să-şi refacă viaţa. Nenoroacele nu-l ocolesc, iar duritatea experienţelor, ca şi pierderea celor dragi, peste care se suprapune nostalgia după China mirifică şi idealizată, îl determină pe Maximiliano să refuze a mai vorbi. El se refugiază într-o tăcere care durează şase decenii. Ieşirea din acest turn de fildeş al nonsunetelor i se datorează nepoatei sale, frumoasa Lola, singura dintre muritori care-l înţelege pe bătrînul centenar şi care ştie să comunice cu el. Bătrînul se poate stinge fericit, căci înţelepciunea şi poveştile sale au încăput pe mîini bune. Dacă adăugăm la această fabuloasă naraţiune şi stilul flamboaiant, aproape carpenterian sau allendian, în care scrie Zoé Valdés, atunci vom înţelege de ce romanul Eternitatea clipei se citeşte cu o pasiune greu de egalat. Magia verbului şi scînteierea cuvintelor, rara capacitate de evocare şi ştiinţa aproape alchimică de a însufleţi imaginile şi sunetele fac din Zoé Valdés o artistă matură, adeseori mîngîiată de aripa geniului, iar lectura cărţii sale se transformă într-un fel de terapie prin seducţia literară.

Imagini ilustrînd civilizaţia havaneză, imagini din opere chinezeşti, link you tube spre o conferinţă a scriitoarei despre Soljeniţîn: http://www.youtube.com/watch?v=o1-kYhqiW0Y.




24 noiembrie 2014


 Dale Furutani, Moartea la răscruce, Editura Humanitas, Bucureşti. Aşchia nu sare departe de trunchi, spune un străvechi proverb romînesc. Ca o necesară completare, aş invoca şi o altă vorbă din bătrîni: sîngele apă nu se face.
De ce o asemenea introducere cvasi sapienţială? Pentru că este necesar a judeca în aceşti termeni romanul scris de americanul Dale Furutani, Moarte la răscruce. Varianta în limba romînă o datorăm lui Alexandru Răzdolescu şi trebuie spus că această carte a văzut lumina tiparului la Editura Humanitas.Fiction din Bucureşti. Cine este autorul?
Ei bine, Dale Furutani provine dintr-o familie japoneză tipică, una care a emigrat în anul 1896 în Hawai, apoi s-a strămutat la San Pedro, în California, unde s-a născut şi Dale, în 1946.
El este primul american cu rădăcini asiatice care cîştigă două importante premii acordate în Statele Unite pentru literatura poliţistă, Anthony şi Macavity. În debutul acestei prezentări făceam apel la străvechea înţelepciunea românească. Într-adevăr, cele două zicale se potrivesc ca mănuşa pe destinul lui Furutani. Deşi născut în America şi purtînd un prenume tipic iancheu, el nu a uitat locul de baştină al familiei sale, prefectura Yamaguchi, şi nici felul în care se scria literatură în veacul al XVII-lea japonez. Istoria şi cultura din Ţara Soarelui Răsare i-au marcat existenţa şi au constituit surse neobosite de inspiraţie.
Chiar dacă abordarea scriitorului este una încadrabilă între coordonatele genului policier, retorica, stilistica şi plasarea istorică a evenimentelor ţin cu toate de o sensibilitate pur tradiţională şi specific japoneză. Romanul Moarte la răscruce este prima volută a unei trilogii numite „Misterele samuraiului”.
La fel ca într-o piesă de teatru Nô, de la bun început ne sînt prezentate personajele, într-o sumară şi cromatică descriere. Trama este una simplă: cadavrul unui samurai este descoperit de un sărman negustor de lemne de foc într-o pădure dintr-o foarte săracă provincie niponă la puţin timp după celebra bătălie de la Sekigahara. Nagato Takamasu, judecătorul ţinutului, un ins corupt şi cam imbecil, îl consideră vinovat pe Jiro, cel care a anunţat asasinatul. Matsuyama Kaze, un ronin misterios care trecea prin regiune, din solidaritate cu nedreptăţitul sătean, ia ancheta pe cont propriu.
El îi bănuieşte de crimă pe tîlharii din banda lui Kuemon, cei care terorizau regiunea. Stăpînul ţinutului, un daimyo pe nume Manase, erou al bătăliei de la Sekigahara şi despre care se spune că l-ar fi ucis pe celebrul general Iwaki, este şi el interesat de anchetă.
Manase nu arată însă ca un mare bushi, ca un lider de samurai, ci se dovedeşte un personaj efeminat, cu gust pentru bizbrizuri vestimentare şi fanatic admirator al teatrului Nô, în care visează să joace într-o zi.
Roninul, om brav şi foarte inteligent, descurcă iţele unei intrigi poliţiste de excelentă calitate, creionată însă cu mijloacele literare ale unei Japonii din vremea primului shogun din neamul Tokugawa, marele Ieyasu.



Adevăratul asasin se dovedeşte chiar laşul senior Manase, iar victima este camaradul său de război, un samurai care ştia că generalul Iwaki îşi făcuse sepukku, iar Manase îl decapitase pentru ca Tokugawa să-l răsplătească oferindu-i conducerea unei provincii. 
Seniorul îl ucisese pe samurai pentru ca adevărul să rămînă ascuns. Justiţiarul Matsuyama Kaze îl execută ritualic pe daimyo, apoi porneşte în căutarea unei prinţese vînate de Tokugawa. Scris cu respect faţă de detaliul istoric şi într-un stil ce combină tradiţia monogatari cu exactitatea naraţiunii poliţiste apusene moderne, romanul lui Dale Furutani, Moarte la răscruce, este, în felul şi genul său, o capodoperă. Una adevărată.  Imagini ilustrînd civilizaţia samurailor, link you tube spre un fragment dintr-un film în care este înfăţişat duelul între samurai: http://www.youtube.com/watch?v=Bu855SHDJrc.





21 noiembrie 2014

 Conceptul de double bind - eseu (2). Am definit ieri in extenso, prieteni, conceptul de dublă contrîngere, double bind. Astăzi vom căuta să-l analizăm în domenii precum psihiatria, filosofia şi artele. Să rezumăm rezultatele cercetării din prima parte a intervenţiei de ieri. Prin urmare, conceptul de double bind desemnează două imperative care se contrazic, anulîndu-se reciproc, completate de un al treilea, care-l împiedică pe subiect să rezolve această situaţie paradoxală şi paralizantă. Tensiunea resimţită psihic de individ îl constrînge pe acesta la o alegere inconştientă, disperată, manifestată ca simptom schizofrenic, singura modalitate de a ieşi din această fundătură pe care raţiunea nu o poate integra.
Antipsihiatrii Ronald Laing şi David Cooper numesc o astfel de situaţia constrîngătoare knot, adică nod (conflictual).
În studiul Toward a theory of schizophrenia (1956), redactat împreună cu Jay Haley, William Frey şi John Weakland, Bateson subliniază că în urma unei comunicări familiale patologice, cel mai „slab” membru, de regulă copilul, avînd eul încă nematurat, se vede constrîns să adopte poziţia psihotică a „victimei ispăşitoare”, edificînd o apărare psihică aptă să depăşească situaţia imposibilă şi autocontradictorie generată de paradoxul mesajului. Păşind în splitting-ul psihozei, copilul încearcă disperat să refacă coeziunea logică pierdută a grupului primar, asumîndu-şi incoerenţa semantică a întregului context. Dilema, contradicţia şi paradoxul, ca elemente ale double bind, antrenează aşadar o simptomatologie radicală, ce include şi mutismul. Subiectul clivat se refugiază în „temniţa personală a tăcerii”, sperînd că astfel va suporta mai uşor presiunea psihică exercitată de blocajul comunicării între instanţele parentale. Teoria psihologică şi comunicaţională a double bind a inspirat deconstructivismul filosofic al lui Jacques Derrida. Pentru gînditorul francez, ar exista un decalaj radical între intenţie şi exprimarea acesteia, iar această observaţie stă la baza conceptului derridian de différence. Ca urmare, lectura (interpretarea) îşi creează propriul ei text.
În literatură, sensul termenului de double bind a fost exemplar ilustrat de Isaac Asimov în romanul I Robot (1950), în care un sistem de inteligenţă artificială, al cărui principiu fundamental era să-şi conserve funcţionarea, primeşte comanda de a se auto-distruge. William Styron, în romanul Alegerea Sophiei (1980), creionează o situaţie similară, evocînd o mamă, deţinută evreică într-un lagăr nazist, care trebuie să aleagă care dintre cei doi copii ai ei va trăi, şi care va muri. Alegerea este imposibilă, inumană, iar dacă totuşi este pusă în act, mintea mamei îşi construieşte o apărarea de tip schizofrenic. Antigona, personajul lui Sofocle, se află şi ea într-un context double bind, căci trebuie să opteze între datoria faţă de legile cetăţii şi datoria faţă de fratele mort, o alegere practic imposibilă, căci orice opţiune va adopta, Antigona îşi va vedea periclitată existenţa (de aici sau de dincolo).

Gregory Bateson, David Cooper, Ronald Laing, Jacques Derrida, William Styron, foto coperte ale unor cărţi scrise de autorii citaţi, link you tube spre un dialog al mimei între psihiatrul Ronald Laing şi actorul Joseph Chaikin: http://www.youtube.com/watch?v=hpHVgcCVRVw.



20 noiembrie 2014

 Conceptul de double bind - eseu (1) . Vă invit astăzi, prieteni, să ascultaţi prima parte a unei abordări ce are în centru conceptul pluriform de double bind . Acesta este unul important atît în teoria comunicării şi psihiatrie ori lingvistică, cît şi în literatură, teatru şi film.
 Dar care este originea sa? Termenul double bind se datorează cercetărilor realizate de membrii Şcolii de la Palo Alto, California, în domeniul mecanismelor de comunicare care intervin între sisteme diferite de limbaj. În 1956, antropologul şi psihoterapeutul Gregory Bateson îşi prezintă teoria cu privire la cauzele schizofreniei, accentuînd asupra neconcordanţei logice în comunicarea dintre subiectul normal din punct de vedere psihic şi subiectul schizofren. Cazuistica sa provenea din studiile realizate în timpul terapiilor familiale şi sistemice, iar observaţiile formulate pornind de la acea experienţă au subliniat existenţa la nivelul comunicării intrafamiliale a unor injoncţiuni paradoxale. Double bind, adică „dubla legătură” (francezii îi spun „dubla constrîngere”), constă în excluderea logică reciprocă a unor poziţii aflate în raport de contradicţie. Consecinţa unui astfel de context comunicaţional este disjungerea minţii, splitarea unităţii ei, eliminarea legii tertium non datur, negarea a ceea ce tocmai a fost afirmat într-un limbaj A printr-un limbaj de ordin B. Mintea omenească funcţionează la parametri normali în măsura în care evită contradicţiile logice, de tipul „y este alb şi negru în acelaşi timp”.
Desigur, pluralitatea logicii nu respinge existenţa unor sisteme de raţionalitate alternativă, cum afirmă, de pildă, Ştefan Lupaşcu în lucrarea din 1982 Logica dinamică a contradictoriului, raţionalitate în economia căreia contrariile nu se exclud, dar în viaţa de zi cu zi şi în lumina experienţei noastre curente asemenea variante ale gîndirii logice nu sunt operaţionale. Există două exemple canonice ale comunicării de tip double bind, citate de cercetătorii din Şcoala de la Palo Alto. Primul se referă la situaţia unei familii de triangulaţie simplă (mamă, tată, copil), în care fiecare părinte solicită o relaţie afectivă dominantă din partea copilului, iar acesta nu poate opta, aflîndu-se sub tensiunea unui context logic paradoxal. În sens larg, la nivelul comunicării discursive tipice, putem spune că ne aflăm într-o situaţie de double bind atunci cînd transmitem unui subiect un mesaj autocontradictoriu, paradoxal, în genul „Cazi în sus!” sau „Fă ce nu vrei!”. De obicei, orice comunicare interpersonală presupune suportul (1) limbajului verbal şi (2) al unor mijloace nonverbale cum sunt mimica, gestica, poziţia corpului, elementele de paralimbaj (ton, intensitate vocală, frecvenţa rostirii, intonaţii afective, pauze). La rîndul său, limbajul verbal include (a) un ordin semantic (funcţia indicativă a comunicării) şi (b) unul contextual (paralingvistic).Pentru a realiza o comunicare, prezumat coerentă şi inteligibilă tuturor actanţilor implicaţi în proces, este nevoie ca aceşti parametrii enunţaţi să fie respectaţi atît cît se poate. Dacă raportul de echilibru între asemenea registre este perturbat sau anulat, atunci comunicarea intră sub incidenţa conceptului de double bind, adică prilejuieşte o relaţie patologică între subiecţii comunicatori. De ex., dacă membrii unei familii dizarmonice ajung să comunice după schema de mai sus, cu note contradictorii între registrele verbal şi nonverbal sau între nivelurile semantic şi paralingvistic, avem un context tipic de double bind intrafamilial, care oferă temeiul unei evoluţii psihopatologice a membrilor acelei familii. Gregory Bateson, Don Jackson, Paul Watzlawick şi Ştefan Lupaşcu, foto coperte ale unor cărţi scrise de autorii citaţi, link you tube spre un documentar despre Rivalitatea infantilă în Bali şi Noua Guinee de Gregory Bateson şi Margaret Mead: http://www.youtube.com/watch?v=gITZEVAc8DY.





19 noiembrie 2014


 Yukio Mishima, Calea samuraiului astăzi, Editura Humanitas, Bucureşti . Kimitake Hiraoka, alias Yukio Mishima, a trăit între 1925 şi 1970.
Scriitor cunoscut în Japonia şi pe meridiane mai ales datorită tetralogiei Marea fertilităţii, el a devenit celebru prin moartea voluntară din noiembrie 1970, pusă în scenă după toate regulile ritualului seppuku din codul Bushido al samurailor, eveniment consumat în clădirea comandamentului Forţelor de Autoapărare de la Tokyo pe care scriitorul o ocupase alături de cîţiva discipoli înarmaţi. Vestea despre sinuciderea celui pe care nobelistul Yasunari Kawabata îl considera cel mai talentat prozator al Japoniei a făcut înconjurul lumii. Mishima a înţeles să-şi ia viaţa pentru a ilustra o idee, cea a eticii existenţiale de tip samurai, şi pentru a protesta la adresa decăderii occidentalizante a moravurilor din patria sa. Crezul moral pentru care artistul şi-a luat viaţa în buna tradiţie a războinicilor niponi, bushi, şi un adevărat testament ideologic sunt întrupate în scrierea din 1967, intitulată Calea samuraiului astăzi, în limba japoneză Hagakure Nyumon. Varianta în romîneşte o datorăm lui Iuliu Raţiu, aceasta apărînd sub egida Editurii Humanitas din Bucureşti. Practic, în acele rînduri Yukio Mishima realizează o prezentare a celebrissimei scrieri a lui Jôchô Yamamoto, Hagakure sau Cartea samurailor, urmată de interpretări şi comentarii personale, pentru ca la final autorul să ne ofere un Apendice cu citate elocvente din textul originar al lui Yamamoto. Considerată drept legato al operei literare a lui Mishima şi un temei teoretic al ilustrării prin ficţiune a tezelor eticii bushi, judecăţi corecte fără îndoială, Calea samuraiului astăzi nu constituie o lectură facilă pentru cititorul apusean. În ciuda dimensiunilor reudse şi simplităţii cu care a fost redactată, cartea în chestiune este una ermetică, paradoxală şi greu comprehensibilă. Deşi a dorit să obţină o maximă claritate, formulele sale sînt adeseori metaforice, criptice şi exagerat de vizuale. Spirit marcat de aparenţa unei slăbiciuni fizice ce l-a făcut inapt pentru front în al Doilea Război mondial, Yukio Mishima şi-a dedicat puterile spirituale adoptării unei filosofii de viaţă dure şi austere, ce a privilegiat exerciţiile fizice, artele marţiale şi arta sabiei, el urmărind o supracompensare a debilităţii corporale inţiale şi o durificare a psihicului prin frecventarea fanatică a Codului Bushido. Opera sa de ficţiune, una foarte bogată, a urmărit îndeobşte să reflecte credinţa etică radicală adoptată de artist. Eseu remarcabil dar dificil de înţeles, Calea samuraiului astăzi constituie o demonstraţie ambiguă însă exaltată a purităţii morţii, treapta cea mai înaltă fiind cea a sinuciderii ritualice. Masochismul eticii bushi şi echivocul logicii sale, care promovează idealul morţii voluntare, transpar virulent din rîndurile scrierii de faţă. Mishima consideră, la fel ca şi maestrul său, Yamamoto, că scopul vieţii este moartea, drept pentru care o viaţă trăită altfel decît în disciplina pregătirii pentru moarte este una ratată.Moartea ar trebui să nu sperie, spune neagru pe alb autorul, căci imaginea niponă a morţii este cea dulce-amăruie a unui isvor cu apă cristalină şi a unui cer de un albastru imaculat. Poate că nu întîmplător Mishima îi preamăreşte pe eroii victimari din Escadroanele morţii, bizarii kamikaze, cei care, foarte tineri şi inocenţi, mureau avînd în faţă seninul celest şi sacrosanctul roşu solar. Ideea de bază a demonstraţiei pe care o realizează Yukio Mishima este, de fapt, o pledoarie pentru o viaţă simplă, dedicată slujirii idealului şi oferită fără teamă pe altarul morţii voluntare într-un moment precis ales de sinucigaş. Exact aşa a murit şi Mishima, deci îl putem crede pe cuvînt că a făcut ceea ce a predicat.
Cu ce folos e deja o altă chestiune...
Imagini ilustrînd civilizaţia samurailor, link you tube spre un documentar despre Viaţa şi moartea lui Yukio Mishima: http://www.youtube.com/watch?v=1WhSRHhaE9E.


18 noiembrie 2014

 Lewis Spence, Mituri precolumbiene. Mexic-America Centrală-Peru, Editura Herald, Bucureşti . Am revăzut de curînd un excelent film documentar realizat de profesioniştii canalului american National Geographic, intitulat Guns, Germs and Steel (Arme, viruşi şi oţel).
Tema filmului era cea a „miracolului” cuceririi Lumii Noi (Americile, Africa şi Australia) de către navigatorii occidentali. O enigmă doar în chip aparent, căci tehnologia superioară (de tip militar), alimentaţia complexă (adică structura agriculturii practicate în Europa) şi tipologia maladiilor (boleşniţa apuseană a variolei) sînt factorii care explică aservirea unei jumătăţi a mapamondului realizată cu mijloace surprinzătoare prin puţinătatea lor. Doriţi exemple?
Cu nici 200 de soldaţi şi cavaleri, Francisco Pizzaro subjuga un popor de douăzeci de milioane de suflete, pe incaşi. Tot în această paradigmă intră şi „afacerea Hernán Cortés”, doar că translatată asupra Imperiului Aztec. La aceste ingrediente explicative trebuie să mai adaugăm şi lipsa de moralitate a conchistadorilor (nu respectau tratatele încheiate!), ca şi cruzimea lor inegalabilă, întemeiată pe o ipocrizie catolică îndelung lucrată de experienţa Inchiziţiei. Bun-bun, o să mă întrebaţi, dar care să fie legătura între documentarul Arme, viruşi şi oţel şi solida carte a savantului scoţian Lewis Spence, Mituri precolumbiene. Mexic-America Centrală-Peru (traducere semnată de Mariana Buruiană şi apărută la Editura Herald din Bucureşti în colecţia „Cultură şi Civilizaţie”)? Ideea este următoarea: Spence, într-o concluzie concentrată dar lipsită de echivoc, spune că sistemul civilizaţional aztec şi incaş au coexistat într-un paralelism perfect, ignorîndu-se total, fără vreun schimb de naraţiuni sacre, descoperiri ştiinţifice, invenţii tehnologice şi tehnici de scriere.
Or, această ignorare reciprocă sistematică a celor două mari state sud-americane precolumbiene le-a vulnerabilizat în faţa asaltului nemilos şi tehnologico-biologic superior al spaniolilor.
(Cînd tactica militară şi strategia de luptă, cînd mentalitatea şi felul de a gîndi al conchistadorilor au fost descifrate de un geniu băştinaş, cum s-a dovedit şeful mapuche Lautaro, atunci pînă şi un excelent comandant ca Pedro de Valdivia, cuceritorul regatului Chile, a capotat cu compania sa într-un carnagiu de proporţii! Ce folos însă, căci victoria Sudului american era tardivă şi cumva inutilă...)
Europenii, beneficiind de un inventar agricol extins şi variat, vegetal şi animal, dar şi de o tehnologie foarte înaltă a prelucrării metalelor (fier şi oţel), toate acestea fiind „importuri” intelectuale din Asia venite cumva pe orizontală, căci invenţia şi civilizaţia s-au dezvoltat între aceleaşi meridiane laterale, au fost net avantajaţi faţă de precolumbieni, disipaţi de-a lungul unui continent foarte... lung, pe axa nord-sud, fiind izolaţi, în plus, şi de inexpugnabilul lanţ andin, ca să nu mai vorbim despre pădurile amazoniene. Lewis Spence regretă faptul că destul de puţine mituri au ajuns să fie salvate de la infamele autodafeuri castiliene. În acest fel, o parte inestimabilă a imaginarului religios aztec, olmec şi maiaş a fost pierdută pe vecie, făcînd imposibilă cunoaşterea şi înţelegerea paradigmei de gîndire specifică populaţiilor precolumbiene. Codul juridic, arhitectura, arta plastică, astrologia, matematica şi sistemul religios atinseseră un înalt nivel de dezvoltare la precolumbieni, făcînd din civilizaţiile din Mexic, Peru şi Meso-America entităţi cu nimic mai prejos de marile civilizaţii din Orientul antic. Dacă izolarea le-a fost fatală, tot lipsa interdependenţelor a generat şi extrema lor originalitate, iar această vocaţie a singularului s-a reflectat şi în gîndirea mitică a precolumbienilor. Fireşte că li
s-ar putea reproşa aztecilor, olmecilor şi incaşilor cruzimea excesivă a riturilor şi ritualurilor sacrificiale, dar să nu uităm că adversitatea extremă a condiţiilor naturale şi pauperitatea resurselor animale şi vegetale i-au obligat pe localnici să-şi cenzureze numeric populaţia, astfel încît neamul să supravieţuiască în dauna individului. (Filmul regizat de Mel Gibson, Apocalypto, exemplifică extrem de elocvent mentalitatea triburilor incaşe de dinaintea debarcării conchistadorilor.) Ceea ce sistematizează şi organizează Lewis Spence în masiva lucrare Mituri precolumbiene. Mexic-America Centrală-Peru reprezintă rămăşiţele unui fabulos şi prolix imaginar religios, materializat în structuri narative de tip mitic dominate de zeităţi sadice şi conduite crude, între care coexistă însă moralităţi cotidiene, amoruri blînde şi optimisme cognitive la fel de naturale ca pretutindeni în lume.
Ca şi mesopotamienii, ca şi hittiţii, ca şi chinezii, precolumbienii au crezut în nemurire, transcendent şi mîntuire, iar imaginaţia lor narativă a compus mituri pe cît de stranii, pe atît de frumoase.


Imagini ilustrînd civilizaţia precolumbiană, link you tube spre un documentar despre olmeci: http://www.youtube.com/watch?v=EYC9CopjFKQ&list=PLGRszxJ-y3DnGtkiba0uNgt_tdSpmNhxI.




Luni, 17 noiembrie 2014


James Clavell, Shogun, Editura Orizonturi & Editura Universul, Bucureşti. Uneori miracolul este posibil, iar imposibilul devine caduc. Aceasta este lecţia pe care, neobosit, ne-o predă marea literatură. Ficţiunea literară, imaginaţia şi spiritul speculativ îşi dau mîna pentru ca talentul narativ să ofere ipoteze de lucru din cele mai îndrăzneţe. Şi, aşa cum ştie oricine cît de cît alfabetizat, există împrejurări în care literatura corijează realitatea. Prilej pentru aceste meditaţii introductive este excelentul roma-fluviu scris de britanicul James Clavell, Shogun. Ediţia la care mă refer este cea apărută la Editura Orizonturi şi Editura Universul din Bucureşti în superba tălmăcire semnată de Doina Cerăceanu. Teza cărţii este una de o simplitate excepţională: dacă este voinţă şi dat cultural, nu există obstacol în calea cunoaşterii. Pe scurt, dacă vrei cu-adevărat, atunci poţi!
Ca să rezum întru concret, în roman ni se povesteşte excepţionala aventură a poliglotului pilot maritim englez Blackthorne în Japonia veacului al XVI-lea, experienţă în urma căruia personajul devine samurai, daimyo şi hatamoto, adică războinic, senior şi înalt dregător în slujba celui mai puternic candidat la titlul de shogun din epocă, Toranaga. Structura narativă este una progresivă, întîmplările şi conflictele, tensiunile şi acumulările se conjugă treptat, într-un crescendo inteligent dozat, iar finalul, deşi nu cel dorit de cititor, căci nu e neapărat un happy-end clasic, rămîne deschis, ilustrînd fără rest credinţa buddhistă într-un ciclu transistoric, în care soarta îşi rescrie propriile coordonate fără a-şi modifica însă ţinta.  
Pilot al unei corăbii olandeze de mărfuri, deţinător al secretelor călătoriei prin Strîmtoarea Magellan şi pe Mările de la Soare Răsare, Blackthorne trăieşte drama eşuării într-o Japonie în care primii creştini, iezuiţii portughezi, fac legea, alături de negustorii lusitani. Iniţial prizonier, alături de camarazii lui, englezul se dovedeşte cel mai maleabil şi mai deschis către cunoaşterea unei lumi cu totul anapoda din unghiul de vedere al unui occidental din secolul al XVI-lea.
Blackthorne învaţă să se spele, să iubească ordinea şi curăţenia, să respecte, să ţină un ritual şi să promoveze o etichetă socială, să accepte datul destinului şi mai ales să nu încerce a clătina un nipon din credinţa lui. Într-un timp record acest englez curajos şi inteligent învaţă limba niponă, devine strateg şi favorit al marelui senior de Kanto, Toranaga, pe care-l ajută în lupta contra celorlalţi rivali la titlul de shogun, dar mai ales trăieşte o iubire fabuloasă alături de fermecătoarea şi subtila Mariko, o înaltă doamnă samurai. Europeanul descoperă o lume fascinantă, complexă şi rafinată, dar şi crudă, sinucigaşă şi perversă iubitoare a morţii.
Cu chiu cu vai Blackthorne deprinde regulile codului Bushido, celebrul îndreptar metafizic şi moral al războinicilor japonezi, dar rămîne în străfunduri un ins blajin, empatic şi generos. Romanul lui Clavell este deopotrivă o carte de război, de observaţie socială şi psihologică, un studiu de moravuri şi o introducere excelentă în cultura şi civilizaţia japoneză, dar şi un roman poliţist, de intrigă diplomatică şi de aventuri trăite cu sufletul la gură.
E greu de crezut că ar exista o mai bună şi mai confortabilă introducere în esenţa sufletului nipon decît această carte de ficţiune, dar care brodează verosimil, coerent şi fidel în marginea trăsăturilor perene ale sistemului cultural şi religios nipon. În plus, Clavell posedă un stil agreabil, concis şi totuşi poetic, excelenţa tropilor nefiind întunecată de voinţa predeterminată de a ilustra o teză ideologică.
Prin urmare, cei care doresc să cunoască straniul şi aparent incomprehensibilul univers cultural nipon ar trebui să nu ocolească romanul lui James Clavell, Shogun.
Imagini din filmul tv Shogun şi imagini ilustrînd viaţa samurailor, link you tube spre scena din filmul Shogun în care seniorul-samurai Buntaro trage cu arcul într-o ţintă pe care nu o vede: http://www.youtube.com/watch?v=Igako9Jqd3k.






Vineri, 14 noiembrie 2014

 

 


Copiii, eternul mister - eseu .
Vă invit astăzi, prieteni, la o incursiune psihologică în universul celor mici. De ce nu-i înţelegem adeseori pe copii? De unde această dificultate, frecvent una majoră? Pornesc de la constatarea, pînă la urmă banală, că vîrsta copilăriei este o enigmă. Epocă a paradisului pierdut, ea poate fi, pentru unii dintre noi, inşi categoric nefericiţi, o perioadă a dezastrului definitiv.
Dacă mediul parental este unul relativ sănătos, beneficiind de o funcţionare cît de cît normală, copilul are toate şansele să se bucure de o copilărie asigurată, protectoare şi formativă.Dacă, dimpotrivă, starea familială este sfîşiată de conflicte majore şi de absenţe structurale, copilul nu poate evita condiţia de victimă. Între aceşti doi poli se întinde intervalul unei majorităţi infantile tăcute, din rîndul căreia se va recruta mai tîrziu media umană a societăţii reale. Nu vom şti niciodată cît de luminoasă sau de întunecată va fi fost copilăria celor mai mulţi dintre semenii noştri, dar e de presupus că dacă aceştia nu sînt nici antisociali majori, nici supradotaţi patentaţi, atunci s-au bucurat de o copilărie destul de „normală”.
Un lucru este însă sigur: nici un adult nu va rememora la intensitatea originară setul de trăiri care i-au marcat copilăria. Ceva decisiv se pierde întotdeauna şi nici măcar forţa evocatoare a artistului nu va fi în stare să recupereze ce-ul de excepţionalitate, pozitiv ori negativ, din prima perioadă a vieţii.
Nici un matur nu va putea vorbi, cu rigoarea unei recuperări integrale, despre experienţele primordiale consumate în era princeps. De cele mai multe ori adulţii creativi nu fac altceva decît să recreeze, prin interpretare tardivă, cîte o arie, restrînsă şi pictată în culori diferite de cele primare, din copilăria personală. Regresia le este permisă, dar ea stă sub semnul falaciozităţii.
Mult-prea mult din genuitatea copilăriei este supus unui proces fatal de desfigurare.
Ce rezultă este ca o copie nereuşită, amintind de original, dar fără să reproducă paleta de culori, intensitatea emoţională şi mai ales tăria existenţială a sentimentelor şi fantasmelor primordiale. Adultul ar dori din răsputeri să actualizeze prin evocare redutabilele coordonate infantile, uneori chiar are sentimentul că o poate face, dar ce iese nu e decît Ersatz-ul unei miraculoase neputinţe de a comunica veridic. De unde şi teribila trăire a unei frustrări devastatoare. Vă invit să ne concentrăm doar asupra acelui tip de copilărie „medie”, fără lipsuri majore, dar şi fără juisanţe „cosmice”. Adică, la copilăria celor mai mulţi dintre noi, cei cu o inserţie socială relativ decentă.
Putem oare să evocăm la un standard mulţumitor acest tip de copilărie?
Avem putinţa de a aduce în prezent, sub formă de evocare, un miez concludent de trăiri care ne-au făcut altădată, demult, fericiţi ori nefericiţi?
Din păcate, sînt extrem de palide toate aceste încercări de a reconfigura urmele copilăriei pierdute. Oricît de potenţi în a surprinde densitatea detaliului am fi, trecutul îndepărtat scapă matematic fixării credibile.
De ce? Pentru că miracolul copilăriei nu poate fi explicat. Trăirile copilului, mic sau mai mare, chiar cele ale puberului, ţin de alte coduri, practic inaccesibile maturului care am devenit. Din această pricină nu vom afla niciodată de ce un gest al nostru, pentru noi lipsit de importanţă, are asupra copilului un efect devastator, cu repercusiuni de nebănuit în viitor. Este aproape imposibil să aflăm ce anume din sufletul copilului rezonează la un act, o vorbă, o atitudine, o împrejurare etc. Ne este îngrozitor de greu să ne punem „în pielea” micuţului pentru a afla prin trăire directă (adică prin retrăire) ce anume l-a tensionat, destructurat sau, dimpotrivă, ce anume l-a fericit. E nevoie de un tact incredibil, de o vocaţie pedagogică specială, de o sensibilitate comunicativă profund înrudită cu cea a copilului pentru a putea pătrunde convingător în sufletului infantil.
Din păcate, copilul nu ştie să ne spună ce simte, ce-l deranjează, ce-l entuziasmează, iar noi nu (mai) ştim să-l înţelegem, să-l intuim, să-l percepem pe copilul din faţa noastră şi care este, de fapt, replica acelui copil ce am fost şi noi cîndva.

 
Cărţi scrise de Anna Freud, Melanie Klein şi Françoise Dolto, imagini ale universului infantil, link you tube spre o sumă de declaraţii ale unor mămici participante la un workshop în metoda ESPERE: http://www.youtube.com/watch?v=sPn0_Z6VRIY.
 






Joi, 13 noiembrie 2014

 



Allan Percy, Nietzsche pentru stresaţi, Editura Herald . Nietzsche pentru stresaţi? Cînd am aflat de existenţa acestei cărţi, am crezut la început că e vorba de o glumă. Una nu foarte inspirată, trebuie să recunosc. Pe de altă parte, ca să fiu cinstit pînă la capăt, mi-am amintit instantaneu de Emil Cioran. (La naiba, doar să-mi folosească şi mie la ceva doctoratul în psihanalizarea lui Cioran, nu?) Eseistul francez de origine română spunea că are serioase îndoieli cît priveşte caracterul negativ al panseurilor şi scrierilor sale, deoarece efectul unor asemenea producţiuni este invers: adică, tocmai pentru că propovăduiesc dezastrul, apocalipsa şi depresia, ele joacă rolul unor deflagratori terapeutici, incitînd la redescoperirea bucuriei de viaţă. Mi s-a întîmplat de multe ori, mărturisea Cioran, ca sa primesc scrisori de la oameni care-mi citiseră cărţile şi care îmi mulţumeau că le-am arătat calea pe drumul ieşirii din depresie. Pe de altă parte, numeroşi inşi care l-au anturat pe Cioran, inclusiv cunoscuţi de-ai mei, ca Lucu Andreescu, Friedgard Schulte-Thoma şi Dinu Pacea, mi-au povestit că gînditorul era un personaj absolut normal în viaţa de zi cu zi, de o enormă veselie, o apariţie tonică, mereu cu tolba plină de glume. Iar aceste mici adevăruri confirmă afirmaţia lui Cioran, cum că scriitura l-a ajutat să învingă tentaţia sinuciderii, scrisul fiind antidotul contra dorinţei de expiere.
Plecînd de la o asemenea realitate, parcă înţeleg altfel seriozitatea demersului lui Allan Percy, autorul volumului motivaţional Nietzsche pentru stresaţi. 99 de pilule de filosofie radicală pentru a ţine mintea trează.
Cartea a fost tradusă de Anca Irina Ionescu şi a apărut în cadrul colecţiei „Colibri” a Editurii Herald din Bucureşti.
Percy, expert în coaching şi promotor al unor interesante tehnici de dezvoltare personală, a selecţionat 99 de aforisme nietzscheene care să ilustreze pilde ale unui comportament performant, orientat către obţinerea unor rezultate dezirabile profesional, dar şi spre deprinderea bucuriei de a trăi viaţa cotidiană. Fiecare capitol al cărţii este introdus de un citat din opera filosofului romantic german. Şi totuşi, cîrcotaş cum sînt, m-am întrebat:pînă la urmă, la ce bun o astfel de întreprindere? De ce să nu citim direct textele nietzscheene? De ce să nu abordăm explicit şi voluntar cărţile din domeniul motivaţional tale quale? Răspunsul a venit rapid, după ce am sfîrşit lectura textului. În primul rînd, numele Nietzsche fascinează, el oferă garanţia unei reflecţii profunde şi mai ales certitudinea unei scriituri fermecătoare şi, pentru unii cititori, chiar iniţiatice . Însă pentru că nu sîntem cu toţii absolvenţi de sau doctori în filosofie, deci specialişti în metafizica nietzscheeană, maniera ludică şi inteligentă a autorului de a decupa citate celebre din tomurile germanului şi de a le agăţa de diferite aspecte ale vieţii cotidiene, în sensul ilustrării situaţiei de răspîntîie existenţială în care opţiunea este inevitabilă, vine ca o mănuşă pe acest tip de procedură terapeutică. Coach-ul Percy procedează ca un ghid prin universul conceptelor şi temelor lui Nietzsche, efectuînd o selecţie reprezentativă pentru opera acestuia. În al doilea rînd, cartea Nietzsche pentru stresaţi are darul de a fi concepută ca un fel de manual ori de repertoar al acelor situaţii de viaţă, domestică sau profesională, cînd opţiunea trebuie aşezată într-o piramidă a priorităţilor, printr-o selecţie riguroasă, chiar cinică şi amorală, dar care să conducă la soluţii viabile.
Cum alegi, cînd alegi, în ce ordine o faci, la ce să renunţi, ce anume este cu-adevărat esenţial pentru tine, iată genul de întrebări la care Allan Percy, pe baza fragmentelor din Nietzsche, ne ajută să răspundem. Sigur, autorul, un înţelept în genul său, un antrenor în procesul dezvoltării personale, nu este cu necesitate expert în filosofia gînditorului de la Sils-Maris.  Uneori, interpretarea sa alunecă pe lîngă adevărul punctual formulat de Niezsche, adevăr în numeroase situaţii aşezat într-o formulă metaforică, greu de descifrat pentru un profan. De pildă, Capitolul 16 este tutelat de următorul citat: „Omul este ceva ce trebuie depăşit, omul este o punte şi nu un scop final”.
Percy spune că fragmentul invocat subliniază faptul că în orice om este sădită o sămînţă divină, ceea ce ar trebui să ne facă optimişti şi să ne provoace la autodepăşire.
Toate bune şi frumoase, doar că Nietzsche se referea la altceva, anume, la faptul că omul este doar un termen mediu al istoriei pe drumul către supraom, supraomul fiind reprezentantul aristocraţiei spirituale, insul amoral, situat dincolo de bine şi de rău, care trăieşte existenţa exclusiv sub aspect estetic şi creativ. Supraomul este un ideal către care omul conştient şi deci puternic trebuie să tindă asimptotic. Nici pomeneală de vreo sămînţă divină, ştiut fiind că Friedrich Nietzsche era un antiteu furibund, profetul morţii creştinismului, pentru el o religie de burghezi limitaţi şi de resemnaţi nevolnici. Pentru a spune însă tot adevărul, asemenea contexte, în care interpretarea autorului falsează, sînt rare în economia volumului Nietzsche pentru stresaţi. 99 de pilule de filosofie radicală pentru a ţine mintea trează. Intuiţia şi simţul psihologic funcţionează performant în cazul lui Allan Percy, astfel încît pilulele sale, purtate prin filosofia nietzscheeană, sînt foarte utile în scopul unui remediu existenţial real.
Imagini ale lui Friedrich Nietzsche, imagini ale ravagiilor stresului, imagini ale relaxării şi calmului, link you tube spre documentarul lui Alain de Botton, Philosophy − A Guide to Happiness: Nietzsche on Hardship : http://www.youtube.com/watch?v=UbWAj2drGdE.







Miercuri, 12 noiembrie 2014

Antisubiectul, concept pluriform - eseu (2) . Discutam ieri despre drumul de la conceptul de subiect la cel de antisubiect, din multiple puncte de vedere. Analizam feluritele avataruri pe care le-a îmbrăcat în planul evoluţiei istorice această sintagmă. Cumva concluziv, ceea ce se poate spune este că în prezent se constată o relativizare accentuată a pretenţiilor de universalitate caracteristice subiectului tradiţional. În domeniul psihologiei, sub influenţa cartezianismului, subiectul a fost multă vreme echivalat cu conştiinţa, respectiv cu raţiunea. A fost nevoie de apariţia psihanalizei pentru ca subiectul să fie asimilat unei instanţe psihice, inconştientul/sinele, devenid un subiect al dorinţei, fantasmelor şi pulsiunilor. Sigmund Freud a abordat tangenţial noţiunea de subiect ca atare, însă el a despărţit cu hotărâre asimilarea subiectului cu eul.
Subiectul este subiectul dorinţei, fiind diferit de individul biologic, cît şi de subiectul comprehensiunii. Jacques Lacan este cel care s-a ocupat sistematic de chestiunea subiectului, pe care a proiectat-o pe fundalul oferit de teoria semnificantului din lingvistică. Pornind de la viziunea lui Ferdinand de Saussure cu privire la semnul lingvistic, Lacan a reconsiderat subiectul în sensul integrării lui în procesul inconştient al clivajului eului. Pentru psihanalistul francez, „un semnificant este ceea ce reprezintă subiectul pentru un alt semnificant”. Existând în registrul limbajului, subiectul nu ştie ce spune şi nici măcar că spune ceva. Sinele îl vorbeşte pe ins, limbajul se rosteşte prin subiect. Subiectul nefiind autonom, existând exclusiv în şi prin limbaj, el ajunge să fie reprezentat graţie intervenţiei unui semnificant care îl substituie ca sens şi îl înghite pur şi simplu topologic. Lacan operează şi o distincţie clară între subiect şi eu: în timp ce eul este o parte a ordinii imaginar, subiectul este o parte a ordinii simbolice. Potrivit gânditorului francez, psihanaliza acţionează asupra subiectului, nu asupra eului, iar adevăratul „subiect” este subiectul inconştientului. Conceptul de antisubiect reprezintă o rezultantă a tuturor accepţiilor noţiunii de subiect trecute în revistă până acum. Într-o aproximare de ordin lingvistic, antisubiectul corespunde unui subiect mascat, unui actant nedeclarat ca atare şi de aceea subversiv. Cea mai coerentă teorie despre antisubiect îi aparţine filosofului francez Michel Foucault. În opera foucauldiană, antisubiectul nu este tocmai un concept ca atare, ci o supratemă, o idee fundamentală şi recurentă. Acesta a criticat transcendentalismul mesianic pus în operă de viziunile marxistă şi fenomenologică, potrivit cărora subiectul, caracterizat de suveranitate istorică, ar manifesta o preeminenţă ontologică aptă să revoluţioneze lumea. Titanismului abstract al filosofiilor menţionate Foucault i-a adăugat un alt obiect al criticii, orientat contra structuralismului, orizont din care provenea el însuşi. Dacă structuraliştii profeţiseră moartea omului ca subiect istoric, profesorul de la Collège de France, practicând o deconstrucţie avant la lettre, concepea subiectul ca pe o modalitate sui generis de reconstruire de sine a insului în planul reflecţiei etice. Acesta e sensul conceptului de antisubiect prezent în diferite texte semnate de Foucault. Dacă subiectul nu beneficiază de nici o excelenţă ontologică, fiind un construct istoric contingent, şansa actantului uman deghizat în antisubiect este de a promova un proiect al reidentificării etice de sine în lumina experienţei istorice reflectate.
 Pentru Foucault, două sunt momentele privilegiate cînd reuşita acestui proiect s-a apropiat cel mai mult de realitate: sec. II d.Hr., când sufletul se eliberase de sub tutela credinţelor politeiste antice, iar dominaţia autoritarismului creştin încă nu ajunsese să se exercite (stoicii fiind reprezentanţii majori ai acestui moment); timpul prezent, când, după experienţa ultimei conflagraţii mondiale şi a războiului rece, în plină derivă a ideologiilor şi a marilor sisteme de credinţă, insul purtător al antisubiectului are şansa unei începeri de la zero în măsura în care izbuteşte să se reconstruiască din punct de vedere etic.


Michel Foucault, link you tube spre o parte a discursului lui Foucault despre nebunie: http://www.youtube.com/watch?v=QNB5OKJ36nQ.







Marti, 11 noiembrie 2014

 Antisubiectul, concept pluriform - eseu (1) . Vă propun astăzi, prieteni, o abordare eseistică a unui concept multicultural de mare complexitate: antisubiectul. În cele două părţi ale intervenţiei mele voi încerca să trasez coordonatele generale ale unei posibile apropieri cognitive de această sofisticată sintagmă. Ei bine, conceptul de antisubiect poate fi înţeles doar în dependenţă de sensul noţiunii de subiect. Aceasta din urmă provine din greaca veche (hypokeimenon), trecînd în latină (subjectum), iar apoi în limbile europene moderne. Subiect înseamnă literal „ceea ce stă dedesubt”, adică suportul unor atribute şi caracteristici.
Analiza subiectului poate fi făcută din mai multe perspective: sintactic, lingvistic, literar, juridic, economic, logic, filosofic, psihologic şi psihanalitic.
În plan sintactic, subiectul este partea principală de propoziţie care arată cine realizează acţiunea exprimată de un predicat verbal la diateză activă/reflexivă, cine suferă acţiunea cînd predicatul verbal este la diateza pasivă sau cui anume i se atribuie o trăsătură indicată de numele predicativ al predicatului nominal. Lingvistic, subiectul este actantul semantic (instanţa enunţătoare şi receptoare, producătorul discursului şi totodată destinatarul său), respectiv autorul acţiunii desemnate prin verb. Din punct de vedere literar, subiectul este suma întîmplărilor desfăşurate într-o succesiune anumită şi care formează conţinutul unei opere (de asemenea, subiectul poate fi şi o chestiune demnă de luat în dezbatere, bună să devină obiect al analizei şi interpretării).
Juridic,subiectul este persoana cu un anumit rol în cadrul raporturilor normative stabilite prin lege, iar subiectul economic este persoana care are datoria să achite faţă de stat impozite şi taxe. Subiectul logic este termenul propoziţional care desemnează obiectul gîndirii în legătură cu care se afirmă/se neagă atributul exprimat de predicat. În domeniul filosofiei, pentru Aristotel, subiectul este „cel despre care sunt predicate toate celelalte lucruri, în timp ce el nu este predicat despre nimic”, aşadar subiectul are valoare de principiu, ontologic el fiind un dat ultim.
Ceva este ca subiect întrucît există în fiecare lucru individual, dar este şi pentru că poate fi conceput cu mintea. Subiectul aristotelic este real în măsura în care se regăseseşte pretutindeni ca principiu formal şi inteligibil. 

Mai tîrziu, Descartes este cel care acordă autonomie subiectului, concepîndu-l ca pe o substanţă reflexivă, ce asigură valabilitatea cunoaşterii.


Empiriştii postcartezieni (Hume, Berkeley) au verificat corectitudinea cognitivă promovată de subiect, iar Kant a legitimat subiectul ca eu transcendental, garant al condiţiilor de posibilitate ce gestionează orice act cognitiv. Idealismul clasic german (Schelling, Hegel) a postulat într-un amplu elan speculativ desăvîrşita circularitate între subiect şi totalitatea obiectelor, subiectul producîndu-le pe acestea din urmă fie teoretic, fie practic. După cum se observă, în filosofia occidentală subiectul a fost definit ca subiect al cunoaşterii şi echivalat cu conştiinţa/raţiunea, indiferent dacă era vorba de conştiinţa empirică, transcendentală sau fenomenală. Odată cu progresul ştiinţelor în epoca modernă şi contemporană, subiectul este detronat din condiţia lui privilegiată de obiectele de cunoscut propuse de diferitele ştiinţe particulare.

Aristotel, Descartes, Hume, Berkeley, Kant, Schelling, Hegel, imagini ale subiectului în varii domenii, link you tube spre un excurs didactic referitor la accepţiunea carteziană referitoare la subiect: http://www.youtube.com/watch?v=gGaUonfAxks.



Luni, 10 noiembrie 2014





Bhante Gunaratana, Mindfulness pe înţelesul tuturor, EdituraHerald . Nu trebuie să ştiu din ce anume este compus un computer personal pentru a-l putea folosi. Între structura acestuia şi abilităţile de-al utiliza diferenţa este ca de la cer la pămînt, iar acest tip de distincţie este fundamental pentru aproape orice domeniu al activităţii umane. Într-un singur orizont de excelenţă al omului constatarea de mai sus nu se aplică: spiritul. (Am fost tentat să scriu „domeniul creaţiei spirituale”, dar, spre lauda mea, mi-am amintit rapid de spusele maestrului meu, regretatul filosof Henri Wald, pentru care „spirit” şi „creaţie” erau noţiuni sinonime, tot la fel cum i se părea autocontradictorie formula „creaţie materială”, căci logic, un artefact, înainte de a fi produs, are nevoie de un proiect, care ţine indubitabil de registrul ideii, deci este mai întîi un gînd, iar abia apoi o materializare a sa!) Ei bine, acestui gen de distincţie îi corespunde frumoasa şi utila carte scrisă de Bhante Gunaratana, Mindfulness pe înţelesul tuturor. Volumul este tradus de Marilena Constantinescu şi a apărut în colecţia „Alter Ego” a Editurii Herald din capitală. Autorul, un autentic gurú în materie de buddhism, s-a adăpat la izvoarelor mai multor sisteme culturale, integrînd de minune diferenţele. Este călugăr în Sri Lanka, doctor în filosofie, ceea ce presupune o iniţiere serioasă în metafizica de tip conceptual din Occident, conferenţiar pe teme ilustrative ale buddhismului şi ghid în retragerea întru meditaţie pentru grupuri numeroase de discipoli din Australia, Canada, Europa apuseană şi Statele Unite ale Americii. Ideea de temelie a acestei adevărate discipline spirituale care este mindfulness se referă la o conştientizare deplină a clipei prezente şi a realităţii percepute ca un întreg. Pe scurt, acest tip de concentrare, specific buddhismului care ilustrează viziunea Meditaţiei Vipassana, reprezintă fructul evoluţiei istorice din sudul şi sud-estul Asiei. Viziunea Meditaţiei Profunde tinde să-l ajute pe practicant în obţinerea unei percepţii clare asupra naturii esenţiale a realităţii, ajutîndu-l să înţeleagă practic cum anume funcţionează universul, de la detaliul infim la mişcările cosmice ale acestuia. Bhante Gunaratana a scris cartea de faţă plecînd de la o nevoie punctuală a elevilor săi americani. El oferă prin rîndurile sale un ghid practic complet despre cum se realizează efectiv această meditaţie buddhistă, radical diferită, deşi complementară, celei numite Samatha, care privilegiază concentrarea şi relaxarea într-un singur punct, favorizînd detaliul, iar nu panorama. Maestrul din Sri Lanka detaliază o metodă de meditaţie step-by-step, accesibilă oricui şi practicabilă fără îndrumător, oriunde, oricum. Fireşte, este vorba doar despre o iniţiere, despre o „introducere în...”, despre un prim pas necesar, dar nu şi suficient pentru integrarea unei rigori mentale şi familiarizarea cu o formulă spirituală soteriologică. Obiectivul acestei meditaţii este disocierea între straturile de iluzie ce compun existenţa individuală şi eliberarea spirituală a insului prin accederea la unica realitate adevărată, care este lumea în care trăim, iar nu cea în care avem impresia că ne ducem existenţa. Bhante Gunaratana subliniază corect faptul că buddhismul, ca sistem de gîndire, e mai apropiat de psihologie decît de religie. Din acest punct de vedere, practica sa meditativă are ceva din intervenţia clinic-terapeutică mai curînd decît să revendice o salvare transcendentă promisă de vreo divinitate anume. Buddha a fost om, nu zeu, iar iluminarea sa nu a vizat nici o clipă depăşirea lumii reale, ci tocmai adevărata ei cunoaştere şi asumare existenţială. Mindfulness pe înţelesul tuturor înseamnă o oglindă fidelă celui care a gîndit-o şi scris-o. Minte fluidă şi inteligenţă empatică, Gunaratana scrie simplu, clar şi fără fasoane, precizînd o tehnică de meditaţie şi detaliind-o în paşii ei necesari, efortul său fiind orientat către dimensiunea practică a acestei gimnastici mentale care este meditaţia Vipassana. Din toate aceste motive, nu cred că există introducere mai exactă în tehnicile meditaţiei profunde decît cartea călugărului buddhist din Sri Lanka.
Bhante Gunaratana, imagini ale meditaţiei buddhiste, link you tube spre discursul lui Bhante Gunaratana despre esenţa Meditaţiei Vipassana: http://www.youtube.com/watch?v=JaFOjJtEd2g .


Vineri, 7 noiembrie 2014


Traian Ungureanu, Eroi şi jocuri populare (4), Editura Humanitas . Reiau discuţia mai amplă în marginea volumului de eseuri scris de Traian Ungureanu, Eroi şi jocuri populare, carte apărută la casa editorială Humanitas din capitală. Rezum şi conchid: nu înţeleg ce reproşează Traian Ungureanu echipei Steaua în urma triumfului din Cupa Campionilor în anul 1986. campioana noastră a jucat aşa cum a putut să o facă, cu mijloacele tehnice şi tactice avute la dispoziţie. Victoria ei nu poate fi pusă la îndoială, mai ales că a fost obţinută în condiţii atît de dificile, pe terenul unei celebre echipe locale, dotată cu jucători, buget şi staff tehnic superior celor deţinute de Steaua. Dar să continui cu demontarea „argumentelor” puse la bătaie de autorul. Duckadam a fost „nimerit” de jucătorii catalani – după cum susţine Traian Ungureanu? Cred că, la modul serios, nici acesta nu crede într-o asemenea bazaconie. Statistic vorbind este imposibil ca mentalul trăgătorilor barcelonezi să fi fost atît de bleg şi de solidar întru masochism încît, în loc ca aceştia să-şi propună golul şi imensa primă de victorie, ei să fi gustat plăcerea unor ratări consecutive şi unice pe plan mondial… Deci Helmuth Duckadam a apărat (în sensul fenomenologic că şi-a propus să pareze), a procedat intuitiv, a fost noros, i-a ghicit pe spanioli, dar cu siguranţă că n-a fost luat ca ţintă de adversari. Cît priveşte partea financiară de motivaţie a celor două echipe finaliste, iarăşi, ţine de domeniul miracolului că Steaua a cîştigat. Spaniolii jucau pe o primă de 40000 de dolari, iar Steaua juca pe… mai nimic (o Dacie, un apartament comunist, o decoraţie?) Însă Ungureanu nu vede aceste date obiective ale realităţii. Pentru el triumful a fost fals şi găunos, iar Steaua e blamabilă pentru că şi-a construit echipa prin „colonialismul” de partid şi de stat. Observaţia în sine este chiar imbecilă. Cînd înainte de căderea cortinei de fier o echipă estică elimina o superputere fotbalistică europeană din Apus sau cîştiga Cupa Cupelor ori făcea o finală de UEFA – era sărbătoare. De ce? Pentru că financiar disproporţia între cluburile occidentale şi cele răsăritene era colosală. Cum să înfrunţi un megaclub, cu o organizare industrial-capitalistă, bine burduşit cu sponsori, care-şi poate permite să cumpere ce jucători vrea de oriunde din lume? Într-un singur fel: printr-un comportament cvasiidentic, dar la scară comunistă. În Vest capitalul făcea legea, în Est politicul făcea diferenţa. Sigur că Steaua a luat cu japca jucători ca Bölöni, Bărbulescu, Popescu, Hagi etc. Nu am avut însă niciodată impresia că aceştia ar fi jucat sub ameninţare sau că ar fi fost nefericiţi cu performanţele realizate. Şi, în fond, despre ce discutăm aici? 

Despre simptomele antidemocratice din fotbalul socialist? Nu e puţin aberant? Mi se pare evident că doar existenţa unui „mecena” politic, precum Valentin Ceauşescu, a putut să conducă la unica performanţă reală din istoria fotbalului românesc. Să ne ruşinăm cu ea? Dar abia acum începe patologia… Desigur, autorul Manifestului fotbalist ar putea să-mi ofere drept contraexemplu performanţa Craiovei maxima, din 1983, care a făcut semifinală în Cupa UEFA, în premieră pentru fotbalul românesc, cu jucători crescuţi de propriul club. Aşa este, are dreptate, însă valoric nu comparăm Cupa UEFA cu Champions League, după cum nu comparăm semifinala cu triumful în finală. La drept vorbind, Universitatea şi-a depăşit condiţia, jucînd un fotbal frumos, tehnic şi ofensiv, pe care l-a dus pînă în preajma performanţei – dar nu mai mult. Potenţialul ei era cinstit şi limitat. 

Or, discutăm despre condiţiile în care în România comunistă se putea realiza o mare performanţă sportivă în fotbalul continental, iar aceste condiţii au fost exact cele descrise mai sus – inclusiv raptul de jucători, directivele politice, presiunile oficialităţilor. Ca urmare, contraexemplul lui Ungureanu nu rezistă, întrucît se referă la altceva. Eu nu discut temeiul moral al chestiunii de a face performanţă, ci resorturile de a realiza efectiv performanţa. Şi oricum, sper că nu în calitate de etician se ocupă Traian Ungureanu de fenomenul sportiv. Pentru aceasta, i-ar fi mult mai potrivit domeniul teologic sau al asistenţei sociale… Prin urmare, fie şi în urma acestei sumare deconstrucţii a aşa-ziselor interpretări şi argumente pe care le foloseşte constant Traian Ungureanu, cred că rezultă cu sufientă claritate cît este raţiune şi cît este umoare în intervenţiile acestuia. Şi e păcat că la un asemenea talent literar subzistă atît de puţină logică…  Imagini din timpul finalei CCE din 1986 de la Sevilla, link you tube spre partida din finala de la Sevilla, în 1986, film integral: http://www.youtube.com/watch?v=98xyUvK-Vic.









Joi, 6 noiembrie 2014


 Traian Ungureanu, Eroi şi jocuri populare (3), Editura Humanitas . Revin asupra meditaţiei în marginea cărţii lui Traian Ungureanu, Eroi şi jocuri populare. Ei bine, rar am văzut, într-o formă strălucitoare, un conţinut atît de stîlcit. Rar mi-a fost dat să descopăr, sub un înveliş literar de excelentă substanţă, un nucleu de sensuri mai dens în răstălmăciri şi deformări ale realităţii de pornire. Să mă explic. Într-adevăr, traseul Stelei pînă în finală n-a fost foarte dificil. Pe vremea aceea însă în Cupa Campionilor Europeni nu intrau decît echipele campioane. Steaua s-a înfruntat cu echipe încoronate din Danemarca, Ungaria, Finlanda şi Belgia, ceea ce nu era puţin lucru. Sigur, cei mai buni jucători danezi jucau la echipele mari din Europa, părăsind campionatul de baştină, însă Vejle Bold Klub, condusă de veteranul Simonssen, nu era tocmai o echipă de aruncat. În plus, taman în acea vreme, naţionala Danemarcei avea să facă furori la Mundialul mexican. Honved era un team „pe val”, foarte solid, iar Steaua n-a fost deloc favorită în faţa budapestanilor. Kuusysi nu reprezenta un fotbal dezvoltat în Europa acelui moment, dar finlandezii eliminaseră campioanele Yugoslaviei, F.C. Sarajevo, şi URSS, Zenit Leningrad – ceea ce recomandă de la sine forţa de joc a blonzilor din Lahti. Anderlecht, condusă de Enzo Scifo, era o echipă excelentă, iar internaţionalii belgieni din componenţa ei aveau să strălucească la Campionatul Mondial din 1986, aducînd naţionala diavolilor roşii pînă pe locul patru. Prin urmare, nu văd de ce s-ar ruşina Steaua cu parcursul european al anilor 1985-1986.Steliştii şi-au jucat corect şansele şi au eliminat pe cine le-au scos în cale sorţii. Nu e vina nimănui că englezii nu mai aveau drept de joc în cupele europene după porcăria fanaticilor hooligans ai lui Liverpool din anul precedent. Nu e vina nimănui că Steaua n-a picat cu trupe din Germania, Italia, Portugalia, Franţa, Olanda etc. Finala n-a fost tocmai un regal de fotbal spectaculos. E-adevărat, Steaua s-a apărat cu disperare. Ar fi putut însă face altceva? Hai să fim lucizi şi analizăm situaţia în termenii ei reali. Steaua juca practic în deplasare, pe pămînt spaniol. Avea în faţă un superclub, Barça, ultrabogat şi foarte iubit în Spania, care cumpărase stranieri de mare valoare şi care tocmai eliminase pe deţinătoarea trofeului, Juventus Torino, echipa lui Platini şi Boniek, pentru a scoate apoi norocos, la penaltiuri, pe I.F.K. Göteborg, un team foarte puternic. Ar fi putut Steaua să iasă la joc şi să ofere spaţii largi unei echipe mai galonate şi cu jucători mult mai bine cotaţi, cumpăraţi pe bani grei? Da, sigur că da – şi-ar fi pierdut „frumos”. Aşa cum a făcut-o Partizan Belgrad în faţa Realului din Madrid, în 1966 (fiind singura echipă din Est care izbutise să se caţere în în finala supremei competiţii de club europene, pînă la Steaua, în 1986). Steaua s-a apărat, dar inteligent, şi i-a obligat pe spanioli la un joc haotic şi stereotip, presărat de greşeli forţate. Dacă ar fi procedat altfel, n-ar fi avut nici o şansă în faţa lui Schuster & comp. Marea echipă a Stelei Roşii Belgrad, în care evoluau nume legendare, ca Mijatovici şi Mihailovici, n-a jucat diferit în faţa conglomeratului de stranieri de la Olympique Marseille, în 1991. De ce? Pentru că nu poţi înfrunta o sumă de imense individualităţi, ultramotivate financiar, decît prin joc defensiv, răbdare şi inteligenţă tactică. Fireşte, pentru asta sacrifici spectacolul. Dar de ce să piardă la nesfîşit răsăritenii, mai cu seamă că nici miliardarii din Apus nu făceau mereu risipă de gratuităţi estetice pe teren? Finala C.C.E. din 2003, dintre A.C. Milan şi Juventus, sfîrşită cu victoria milanezilor la lovituri de departajare, a fost un joc de acelaşi factură – o luptă surdă, o vînare a adversarului, o lipsă catastrofală a fazelor de poartă. Şi discutăm în acest din urmă caz de jucători de sute de milioane de dolari…
Imagini din timpul finalei CCE din 1986 de la Sevilla, link you tube spre interviurile acordate de Duckadam şi Bölöni la revenirea de la Sevilla, în 1986: http://www.youtube.com/watch?v=xH7QewRFcdI.


Miercuri, 5 noiembrie 2014


 Traian Ungureanu, Eroi şi jocuri populare (2), Editura Humanitas . În volumul Eroi şi jocuri populare Traian Ungureanu scrie, în capitolul dedicat Antitezei române, despre unicul moment de glorie deplină trăit de fotbalul nostru – finala Cupei Campionilor Europeni de la Sevilla, ediţia 1986. Momentul a fost şi a rămas fără precedent, căci nici una dintre echipele mioritice, de club sau naţionale, de seniori sau de juniori, nu s-a mai apropiat de tăria unei asemenea performanţe – a cîştiga o competiţie majoră. După cum ştie oricine, atunci, pe pămînt spaniol, Steaua Bucureşti a învins pe C.F. Barcelona după un meci de infarct, în urma loviturilor de departajare, cu doi la zero.
Era epoca în care, vreme de cîţiva ani, Steaua a dominat fotbalul european, cîştigînd o dată supremul trofeu continental, pe care l-a dublat în 1987 cu Supercupa Europei, după un rezultat de unu la zero cu acel Dinamo Kiev al marilor Lobanovski şi Blohin, disputînd apoi o altă finală de Champions League, în 1989 (scor: zero la patru cu super Milanul tripletei olandeze Van Basten-Gullit-Rijkaard), precum şi o altă semifinală în aceeaşi competiţie, în 1988 (pierdută în faţa Benficăi Lisabona, după un egal alb la Bucureşti şi un zero la doi pe Da Luz). Erau anii cînd echipele engleze fuseseră eliminate din toate competiţiile europene, în urma tragediei de pe stadionul belgian Heysel. Acesta este contextul istoric, împănat cu date statistice seci. Ce scrie însă, în binecunoscutu-i stil generator de comă estetică, Traian Ungureanu? Iată fragmentul, parţial din pricina lungimii sale, dar netrădător selecţionat, astfel încît ideea şi argumentaţia ei să nu fie văduvite ticălos de un cîrcotaş ca mine: „Cum de a cîştigat Steaua Cupa Campionilor Europeni? Ce spune această performanţă sportivă scăpărătoare, petrecută în vremuri de întuneric abject?… Schema stabileşte acea confuzie plăcută şi măgulitoare care reglează de mult raporturile societăţii româneşti cu istoria şi aduce, într-o ţară nesigură pe propriile performanţe, iluzia şi stima de sine. Ce s-a întîmplat cu-adevărat, cine a cîştigat şi de ce în seara zilei de 7 mai 1986, la Sevilla? Faptele sînt mult mai simple decît s-ar putea crede. Însă evidenţa e marele duşman al societăţilor care caută patronajul paranoic al legendelor, iar România lui 1986 nu era nimic altceva decît o gheretă rece în care frigul, frica şi minciuna pofteau la evadarea prin vis…
Fotbalul era o temă suprapopulată şi mizeră de evaziune şi consum…
Steaua şi victoria în Cupa Campionilor au fost capodopera acestei complicităţi în care puterea de stat a asigurat mizeria şi sleirea, iar mulţimea aplauzele recunoscătoare… Steaua a cîştigat Cupa Campionilor, dar adevărul pe care nimeni nu vrea să şi-l amintească sau să-l recunoască e că finala din 1986 a fost un meci supraîncărcat de fotbal prost. Steaua a cîştigat într-un fel care nu are nimic de-a face cu triumful: fără să fi construit o acţiune propriu-zisă de atac, apărîndu-se pentru o sută de meciuri şi fiind lipsită de replică în faţa unei echipe confuze. Barcelona, prost pusă în teren şi rău pregătită de Terry Venables, un antrenor simpatic şi mediocru, a atacat alandala şi a ratat cît i-a stat în putinţă. Prelungirile au copiat primele 90 de minute. Steaua, altfel o forţă tehnică şi un taifun ofensiv, dar în faţa echipelor mici şi medii, a stat la cutie, fără să ridice ochii din podea. La penaltiuri, Duckadam a scos sau a fost nimerit de primele patru lovituri. Lăcătuş şi Balint au reuşit să execute corect, au înscris şi, la un loc, toată această cascadă de bîlbîieli, încordare, neputinţă, spaimă şi şansă se numeşte «marea victorie de la Sevilla». Evident, o Cupă a Campionilor Europeni nu strică nimănui, dar ideea după care sărbătorim astăzi o mare victorie e o deformare amplă”. Urmează, după această pseudodemonstraţie a mediocrităţii Stelei din 1986, şi toate „explicaţiile” pe care Traian Ungureanu le-a putut găsi. Mai exact, pe care le-a putut inventa. Potrivit autorului, în chip evident, Steaua, ca şi Dinamo, a fost în epocă beneficiara „monstruoasei dominaţii de partid şi de stat asupra fotbalului”. Steaua a luat cu japca pe cei mai buni jucători din ţară şi a apelat la presiunea politică asupra arbitrilor atunci cînd i-a mers rău în meciurile interne. Chiar şi calificarea în finală sevillană a fost rezultatul unei întîmplări norocoase, mai susţine autorul. „N-a fost nimic dezonorant în traseul Stelei pînă în finală. Seria a fost însă nesperat de uşoară. Vejle, Honved, Kuusysi, Anderlecht – echipe de mîna a doua sau foste echipe de prim rang demisionare – au netezit calea spre ocazia istorică de a întîlni o Barcelona bine ameţită de incompetenţa afabilă a lui Venables. Norocul, exploatarea în regim colonial a fotbalului românesc şi întîmplarea s-au întîlnit, cumva, în aceeaşi intersecţie şi au decis victoria Stelei”.
Cam atît. Aşa explică Ungureanu unicul triumf românesc al unei istorii fotbalistice de mai bine de o sută de ani.
 Imagini din timpul finalei CCE din 1986 de la Sevilla, link you tube spre un documentar despre parcursul Stelei către finala de la Sevilla 1986: http://www.dailymotion.com/video/x1tm7ph_steaua-1986-drumul-spre-sevilla_sport.








Marti, 4 noiembrie 2014

Traian Ungureanu, Eroi şi jocuri populare (1), Editura Humanitas . Intensitatea senzaţiei întunecă, slăbeşte şi adoarme vigilenţa raţiunii. Acuitatea simţirii biologice depăşeşte savoarea raţională a silogismului corect. Sentimentul de plăcere intensă are putinţa de a anestezia bruma de luciditate ce ne defineşte uneori fiinţa. Dacă ne place cu-adevărat ceva, atunci e clar că sîntem dispuşi la mari concesii în ceea ce priveşte obiectivitatea cu care ar trebui să apreciem un obiect, o relaţie, o persoană.
Şi afirmînd aceasta, nu am deloc sentimentul că aş descoperi cine ştie ce Americă. Nu fac decît să subliniez un adevăr de o explozivă banalitate, adevăr pe care-l trăim zilnic de nenumărate ori. Am scris, am publicat cu varii ocazii şi am reluat absolut sincer următoarele formule: „Traian Ungureanu nu numai că scrie foarte bine, dar şi argumentează strălucit.
Traian Ungureanu nu doar că are un condei fascinant, dar se bucură şi de o inteligenţă ieşită din comun. Traian Ungureanu nu numai că este un calofil şi un estet literar de calibru, dar se şi implică existenţial în judecăţile de valoare pe care le formulează”. 
Am semnat două cronici elogioase în marginea cărţilor Manifestul fotbalist şi Războiul timpurilor. Declin occidental şi asediu islamic. În ceea ce mă priveşte, elogiul venea din convingere, iar convingerea era determinată de plăcere. 
Nici vorbă de luciditate, căci trăiam sub imperiul unei juisanţe constante – atunci cînd îl citeam şi-l apreciam pe insul amintit. Nu eram tot timpul de acord cu autorul, dar chiar şi atunci cînd picam pe un dezacord de idee mă convingea stilistica nebună a acestui scriitor. Ştiam că nu era o procedură justă în plan logic, dar era evident că nu logica prima în judecăţile mele, ci subiectiva stare de binefacere ce mă învăluia citindu-i fraza. Pe scurt, Traian Ungureanu mă fascina prin scriitură, iar eu păcătuiam căci luam drept justeţe argumentativă a sa un simplu efect estetic generat de retorica-i literară.

Adică: scriitorul mă anestezia raţional, căci se transforma, recurgînd la o stilistică nebună, într-un Kaa kiplingian aflat în căutare de noi Mowgli ori poate de Bagheere… Nu ştiu dacă o făcea conştient, însă efectul ca de opium al scriiturii sale este cert că se insinua în venele şi arterele raţiunii oricărui cititor lipsit de imunitate în faţa unui asemenea asediu libidinal. O recunosc fără regret: Ungureanu mă captiva. Însă orice delir erotomaniac are timpul lui de latenţă şi existenţă. Ca orice gest uman, acest delir apare, trăieşte şi se degradează, consumîndu-şi energia şi efectul. De aceea, recunosc că mi-a luat ceva răgaz pentru a mă elibera de sub imperiul unei dominaţii estetice letale. Nu contează cît a durat acest travaliu de lămurire lăuntrică, important e că, în cele din urmă, m-am dezmeticit. În ceea ce mă priveşte, contextul începerii acestui proces al deşteptării întru luciditate a fost unul de ordin politic. L-am citit şi mai ales l-am ascultat pe Traian Ungureanu argumentînd politic şi declarîndu-şi deschis dragostea pentru un idol despre a cărui calitate morală doar psihopatologii pot vorbi competent. Asta a fost şansa mea. În acele zile am priceput cu mintea, iar nu cu senzorialitatea plăcut gîdilată calofil, că scriitorul nu este un logician, ci un sofist, nu un raţionalist, ci un guru mistic.

Şi m-am mîntuit, făcînd dreptate deopotrivă lui Ungureanu, dar şi mie însumi: pe el l-am plasat acolo unde îi este locul – este un excelent scriitor şi-atît; iar pe mine m-am învăţat să nu mai confund între rigoarea argumentului şi insinuanţa plăcerii estetice. I-am citit cu aceeaşi plăcere dintotdeauna una din ultimele cărţi, Eroi şi jocuri populare. Un volum construit din textele despre sport publicate prin diverse reviste de Traian Ungureanu, o carte strălucitoare şi, în ciuda diversităţii eseurilor ce-o compun, una omogenă ca viziune. Însă am separat noul tip de lectură într-o schizoidie de planuri: pe de o parte m-am lăsat antrenat în degustarea unui stil unic (şi a fost bine); pe de altă parte, am urmărit, masochist dar lucid, felul în care îşi construieşte autorul judecăţile, argumentele şi punerea în perspectivă. Şi vreau să vă mărturisesc că Traian Ungureanu pierde zdravăn în urma acestui proces de insolitare prin schizoidie. Altfel spus, redevine el însuşi, recte un imens escroc literar, din marea familie a autorilor îndrăgostiţilor de expresie, adică a stiliştilor care nu dau doi bani pe realitate pentru că foamea lor de fantasmă e mai puternică decît evidenţa oricărei explozive realităţi. Şi, ca de obicei în asemenea circumstanţe, obiectivitatea privirii auctoriale este sacrificată pentru un ţel mai înalt, deşi mincinos: seducerea cu orice a cititorului prin recursul la strategia calofiliei literare.
Imagini din timpul finalei CCE din 1986 de la Sevilla, link you tube spre secvenţa penaltyurilor apărate de Helmuth Duckadam în finala CCE cîştigată de Steaua Bucureşti: http://www.youtube.com/watch?v=lY_WxaVnjGg.







Luni, 3 noiembrie 2014

 
Walter Leslie Wilmshurst, Masoneria şi înţelesul ei tainic, Editura Herald. „Marele secretul al Francmasoneriei este că nu există nici un secret”, spunea cîndva istoricul român Horia Nistorescu-Bălceşti. Şi mai adăuga venerabilul lider al masoneriei naţionale, cel care are în păstrare arhiva istorică a Francmasoneriei româneşti: „Există totuşi un secret, un mare secret, pe care – şi să vrem – nu-l putem exprima în săracele noastre cuvinte: trăirea, momentul iniţierii, clipa în care profanul – asemeni candidatului la preoţie care se află în momentul hirotonirii – intră în contact cu energia divină şi primeşte harul Marelui Arhitect al Universului, care nu este altul decât Dumnezeu”.
La fel ca Horia Nistorescu-Bălceşti, Walter Leslie Wilmshurst, autorul cărţii Masoneria şi înţelesul ei tainic, a fost la vremea sa (1867-1939) un cărturar autentic, genul de enciclopedist pentru care doar erudiţia şi spiritualitatea dau sens unei vieţi de om. Britanicul Wilmshurst, de profesie scriitor şi istoric, a îngrijit ani buni arhiva Lojii Marelui Orient de la Londra, dedicîndu-şi puterile unei opere de popularizare şi promovare a principiilor francmasonice. Printre titlurile cele mai interesante care ne-au rămas de la el pot fi invocate Ceremonia iniţierii, Temeiurile mistice ale Francmasoneriei, Secretul filosofic fundamental în Masonerie şi Raţiune şi viziune. Lucrarea Masoneria şi înţelesul ei tainic se află la loc de cinste în bibliografia oricum impresionantă a acestui personaj fantast, îndrăgostit de mistere şi fascinat de idealul înălţării spirituale a umanităţii. Varianta românească a volumului citat o datorăm lui Ilie Iliescu, titlul apărînd în colecţia „Esoterica” a Editurii Herald din Bucureşti. La drept vorbind, cartea lui Wilmshurst este, probabil, una dintre cele serioase introduceri în organizarea, structura ierarhică, scenariul ritualic şi principiile filosofico-morale ce definesc profilul organizaţional al Francmasoneriei, o entitate nu secretă (cum s-a tot repetat fără temei), ci discretă. Volumul poate fi citit şi ca un vocabular al sofisticatului limbaj simbolic de care Masoneria se foloseşte, dar unul cu termeni bine definiţi, care dezvăluie, dincolo de nume proprii şi substantive comune cu rezonanţă mitică ori istorică, adevăratele tîlcuri masonice, unele pur spirituale. Autorul pune accentul pe străvechea tradiţie de la care se revendică Francmasoneria, divulgînd sursele, reale ori doar imaginate, care au stat la baza înfiinţării acestui tip de asociaţie spiritual-profesională. Dacă la origine, cea de ordin secund, medieval, Francmasoneria apare ca nucleu al breslei zidarilor şi constructorilor de catedrale, ulterior, prin preluarea legendelor şi străvechilor mituri biblice şi orientale, ea îşi descoperă rădăcini ce desfid timpul, iar profilul său primeşte o nuanţă pur metaforică, în acord cu obiectivele organizaţiei. Contrar clişeelor şi stereotipurilor mentale care grevează tradiţional asupra percepţiei de care se bucură Masoneria, în viziunea lui Walter Leslie Wilmshurst, aceasta nu constituie un „guvern mondial din umbră”, nu-şi propune să „distrugă creştinismul, mai ales catolicismul”, nu are ca obiectiv „subjugarea financiară a naţiunilor” şi nici nu năzuieşte la a „dicta mersul istoriei” în interesul meschin al unor grupuscule de inşi demonici şi fantaşti. Autorul tocmai că subliniează dimensiunea de propăşire intelectuală şi de perfecţionare spirituală ce ar defini esenţial iniţierea masonică şi evoluţiile ulterioare ale candidaţilor.
La fel ca în viaţă, ca în orice domeniu al activităţii omeneşti, Francmasoneria propune o organizare ierarhică, acumulări cantitative de experienţă, perfecţionări spirituale, ameliorări de atitudine şi mai cu seamă o dedicare a puterilor întru ajutorarea celor nefericiţi. Pentru că dezvăluie, prezintă şi defineşte ritualurile şi vocabularul esoteric al procesului de iniţiere şi perfecţionare în Masonerie, cartea lui Walter Leslie Wilmshurst, Masoneria şi înţelesul ei tainic, este o excelentă introducere în mecanismele constitutive ale acestei străvechi organizaţii de ordin spiritual ce-şi propune desăvîrşirea lăuntrică a omului.



Imagini ale simbolurilor francmasonice, link you tube spre prima parte a unui documentar dedicat Frăţiei Francmasonice britanice : http://www.youtube.com/watch?v=7N8knlxl3R0.











 


Alte articole din aceeasi categorie:

Minimegastar luna septembrie 2015

Espresso de week-end de vacanta luna septembrie 2015

Polemici elementare luna septembrie 2015

minimegastar-luna-septembrie-2015
espresso-de-week-end-de-vacanta-luna-septembrie-2015
polemici-elementare-luna-septembrie-2015

Adaugă un comentariu




Încarcă alta imagine

Toate câmpurile sunt obligatorii.

Reafiseaza