PORTRET: Dionisie Şincan – un om dedicat Radioului

Publicat: 8 Noiembrie 2015
portret-dionisie-sincan--un-om-dedicat-radioului
trimite pe mail
În acest an, pe 8 noiembrie, se împlinesc 15 ani de la trecerea la cele veşnice a lui Dionisie Şincan, excepţional om de radio, un critic înverşunat al epocii comuniste dar şi al prefacerilor democratice care au urmat anului 1989. El a rămas pentru mulţi dintre colegi, modelul reporterului şi comentatorului de Radio, profesie pentru care şi-a sacrificat o carieră literară extrem de promţătoare.

Dionisie Şincan s-a născut la 18 decembrie 1929, la Constanţa, fiind fiul Anei (născută Roşca) şi al lui Iani Şincan, contabil de profesie, ambii urmaşi ai ciobanilor care ajungeau cu oile până în Caucaz.

dionisie sincan 3A absolvit Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa, în anul 1950 – parcurs cu întreruperi din cauza războiului, în 1944 începe lecţii de vioară, iar un an mai târziu îi moare tatăl, Dionisie rămânând la 15 ani singurul susţinător al familiei.

În anul 1946 participă la cenaclul literar condus de Dimitrie Stelaru, unde, doi ani mai târziu, câştigă premiul I la un concurs literar care-l avea în fruntea juriului pe Victor Eftimiu.

Între anii 1950-1951 urmează cursurile Şcolii de Literatură „Mihai Eminescu“ de pe lângă Uniunea Scriitorilor din România.

Este absolvent al Facultăţii de Filologie din Bucureşti, cursurile fiind începute în anul 1951, întrerupte în 1953 – datorită pasiunii lui pentru Radio – , reluate apoi în 1962 ab initio şi încheiate în anul 1967 cu o teză despre Reportajul literar – coordonată ştiinţific de prof. univ. dr. Şerban Cioculescu.

Şincan a debutat literar în anul 1949 cu o povestire publicată în revista „Albina”, iar prima carte, antologia de articole conjuncturale „Oameni şi stânci” – o evocare literară a şantierului naţional al tineretului „Bumbeşti-Livezeni”, i-a apărut în anul 1956.

În „Oameni şi stânci”, Dionisie Şincan narează şi momentul schimbului de brigăzi, prilej pentru o evaluare – modelul transpunerii „vieţii noi” în literatură fiind sovietic: „Brigăzile vechi plecau. Cum veniseră oamenii aceştia? Câţi dintre ei nu cunoşteau buchea cărţii, câţi dintre ei nu văzuseră trenul, nu ascultaseră radio, nu vizionaseră cinematograful! Câţi dintre ei nu ştiuseră folosi periuţa de dinţi, câţi dintre ei nu folosiseră prosopul, ci poalele cămăşii când se spălau pe faţă dimineaţa!”

Este angajat la Radiodifuziunea Română în anul 1952, unde se dedică jurnalisticii, aceasta fiind şi motivaţia retragerii sale din amfiteatrele universităţii bucureştene. Lucrează la Direcţia Culturală a radioului, angajat fiind de către N. David, care îi era profesor de gramatică la facultate. Realizează multe montaje literare, reportaje şi scrie numeroase recenzii la cărţi nou apărute.

În anul 1957 a publicat „Ceairul lui Ali”, primul volum de „povestiri dobrogene“, ce avea să-l individualizeze în contextul generaţiei sale, cartea fiind foarte bine primită de critica literară.

La 1 august 1959 se căsătoreşte cu Sofia Stoicescu (n. 1937), venită în radio, la aceeaşi Direcţie Culturală, cu doar câteva luni în urmă.

În 1960 i se interzice dreptul de semnătură la Radio, din cauza unui unchi chiabur, în mandatul preşedintelui de atunci al instituţiei, Ion Pas şi tot în acelaşi an, la 7 noiembrie i se naşte fiica Lucia.

dionisie sincanÎntre ciclurile de reportaje realizate în perioada 1961-1965 amintim „Oraşe dunărene”, „Ţara apelor” (despre Delta Dunării) şi „Prefaţă la viitoare pagini literare”.

A continuat să publice reportaje literare care au surprins imaginile unei fabuloase Dobroge – „Drumuri albastre” (1962), romanul „Lumini de poziţie”, „O cursă lungă (1964) şi „Viaduct în timp” (1967).

În anii 1964 – 1965 devine redactor-şef adjunct, iar între anii 1965 şi 1968 îndeplineşte funcţia de redactor-şef al secţiei culturale din Radiodifuziune, în această perioadă fiind iniţiatorul şi autorul – timp de doi ani – al emisiunii „Memoria pământului românesc”, dedicată descoperirilor arheologice şi marilor momente din istoria ţării.

Este transferat la Televiziunea Română, fiind numit redactor-şef al secţiei „Social-educative” (1968-1978), emisiunile promovate de el, între care celebrul „Reflector”, detaşându-se prin modul tranşant, curajos de abordare a realităţilor acelor vremuri, fapt care îi aduce, în anul 1978, după mai multe „avertismente“, înlocuirea din funcţie. Perioda petrecută de Şincan la televiziune a însemnat zeci de filme documentare cu tematică istorică, unele, realizate împreună cu academicianul Emil Condurachi, la solicitarea UNESCO, despre civilizaţia sud-est europeană.

După acel moment, până în anul 1989 este realizator de reportaje la cotidianul „Scânteia”.

În 1990 este reangajat la Radiodifuziunea Română, pentru a transmite şi a analiza, în cadrul emisiunii „Cronica parlamentară”, dezbaterile din prima instituţie legislativă postdecembristă.

dionisie sincan 2A devenit apoi director general adjunct al Televiziunii, în perioada 1993-1996, membru în Consiliul de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune între anii 1995-1999, perioade în care a continuat să-şi exercite vocaţia jurnalistică.

A fost distins cu premiul şi medalia comemorativă „Panait Istrati” pentru documentarul „Pe urmele lui Panait Istrati”, cu diploma de onoare pentru întreaga activitate, acordată de UZR în 1993 şi cu Premiul „Pamfil Şeicaru” pentru întreaga activitate în presă, în anul 1994.

În anul 1999 iniţiază şi susţine la „Matinal duminical”, realizat de Septimiu Roman, ciclul de comentarii culturale „Noi, latinii Bizanţului”, perioadă în care realizează şi 2-3 comentarii politice zilnice, difuzate în emisiunile „Matinal” şi „24 de ore”.

A trecut la cele veşnice la 8 noiembrie 2000, la Bucureşti.

Postum i-au apărut volumele „Vorbe parlamentare”, ediţie îngrijită de Sofia Şincan – soţia sa, cu o prefaţă de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 2001, „Pagini de jurnal. Pagini literare”, ediţie îngrijită de Sofia Şincan, Bucureşti, 2002 şi „Noi, latinii Bizanţului”, ediţie îngrijită de Sofia Şincan, Bucureşti, 2003.

Radio România a comemorat, la 22 noiembrie 2010, un deceniu de la despărţirea de doi mari jurnalişti – Eugen Preda şi Dionisie Şincan, în prezenţa mai multor personalităţi din media, dar şi din viaţa politică românească. Sofia Şincan a vorbit despre doi gazetari care “au făcut foarte mult pentru ceilalţi, pentru ascultători şi pentru telespectatori, dar şi pentru serii întregi de radiofonişti şi teleaşti pe care i-au format”, iar fostul preşedinte al Romîniei, Ion Iliescu, prezent la eveniment, a spus: “Aş vrea ca, marcând acest moment, dând ceea ce se cuvine acestor profesionişti, să cinstim climatul de profesionalism instaurat de Preda şi Şincan şi datoria celor care preiau ştafeta să-l menţină şi să-l continue”.

surs RADOR


Alte articole din aceeasi categorie:

“Avem un singur obiectiv: progresul Societăṭii de Radiodifuziune” (V)

“Avem un singur obiectiv: progresul Societăṭii de Radiodifuziune” (IV)

“Avem un singur obiectiv: progresul Societăṭii de Radiodifuziune” (III)

avem-un-singur-obiectiv-progresul-societaii-de-radiodifuziune-v
avem-un-singur-obiectiv-progresul-societaii-de-radiodifuziune-iv
avem-un-singur-obiectiv-progresul-societaii-de-radiodifuziune-iii

Adaugă un comentariu




Încarcă alta imagine

Toate câmpurile sunt obligatorii.

Reafiseaza