”Trăim” într-o realitate virtuală? p1

Publicat: 22 Iunie 2016
traim-intr-o-realitate-virtuala-p1
trimite pe mail

 

          O intervenție recentă (iunie 2016, la Code Conference) a lui Elon Musk, inginer și antreprenor multimiliardar în zona tehnologiilor de vărf, a readus, temporar, în atenție ideea că lumea și viața – așa cum le percepem – nu sunt ”realități ultime”, ci sofisticate creații virtuale.

          Susținerea nu este o premieră. Gânditori ai umanității au evocat dintotdeauna, în cuvintele și după cunoștințele vremii lor, ipoteza  aparenței a ceea ce omul consideră drept evidență   (imuabil).

          Platon a oferit alegoria peșterii, prin care susține că lumea, așa cum apare simțurilor noastre, nu este cea reală, ci numai o versiune incompletă a acesteia. Alegoria prezintă oamenii ca prizonieri într-o peșteră, legați cu fața la un perete pe  care se proiectează umbrele generate de o realitate din spatele lor, pe care nu o pot vedea. Mai mult, în afara peșterii luminează soarele cunoașterii depline. Într-o accepțiune din prezent, omul ar fi prizonierul unei realități false, generate de un super-program informatic.

 

Ilustrare a Alegoriei Peșterii, a lui Platon. De notat că spectacolul umbrelor (iluzia realității, pentru prizonieri) este generat cu ajutorul luminii focului, nicidecum a Soarelui. De-abia  din postura „păpușarilor” se poate sesiza lumina difuză care sugerează calea spre lumea din afara peșterii.

         

          Filozoful francez René Descartes a pus, de asemenea, la îndoială, realitatea percepțiilor omului față cu lumea. Criteriul existenței în sens cartezian – cuget, deci exist -  are conotații interesante în contextul unei ipotetice lumi virtuale, în care protagonistul ar încerca să-și înțeleagă locul și condiția.


René Descartes (1596-1650), filozof și matematician francez, considerat de mulți ca părinte al filozofiei moderne prin definirea unei „ancore” a existenței: „Cuget, deci exist”

 

          Cum s-ar încadra în presupusa lume și viață virtuală activitățile creative, îndeosebi cercetarea științifică fundamentală, confirmată prin realizări care extind cunoașterea?  Între alții, oameni de știință, alături de iubitori de înțelepciune (filozofi) ai științei, liberi de închistări sau partizanate, ar fi capabili să răspundă. Subiectul este cunoscut drept Disputa privind Simularea.

          Cel mai citat susținător este filozoful și viitorologul englez Nick Bostrom, de la Oxford. El a opinat public, în 2003, că dacă undeva, cândva, în Univers, o lume virtuală ar fi fost creată, este ca și sigur că noi ne-am afla, azi, într-o astfel de entitate.

  Stg.: Nick Bostrom (n. 1973) filozof suedez, activ la Colegiul St.Cross, Oxford. Inițiator al „Disputei privind simularea”, este citat cu fraze provocatoare, cum ar fi:„...suntem, probabil, cea mai stupidă specie capabilă să înceapă o civilizație tehnologică”

Dreapta.: Elon Musk (n. 1971) inginer, inventator, antreprenor multimiliardar, investitor în tehnologii de avangardă. Fondator -între altele- al X.com (precursor PayPal), SpaceX, Tesla Motors. Consideră „realitatea” noastră ca obiect de inteligență artificială

 

          Vocile NASA sunt considerate, de asemenea, ”ancore”, referințe, pentru informare și interpretare, cu toate suspiciunile privind reținerea cunoștințelor sensibile.  Rich Terille, director în cadrul notoriului Jet Propulsion Laboratory, s-a exprimat cu privire la orizonturile simulării digitale: „Computerele NASA lucrează azi la cel puțin dublul vitezei creierului uman... un calcul arată că, în 10 ani, un astfel de supercalculator ar avea posibilitatea să proceseze, în timp de o lună, informația corespunzătoare unei întregi vieți umane de 80 de ani, incluzând fiecare gând emis în acea perioadă... În mecanica cuantică, particulele nu au o stare definită, până nu sunt observate... Numeroși teoreticieni au investit mult timp încercând să imagineze o explicație... (Eu cred că) o astfel de explicație este – că trăim într-o simulare și vedem ceea ce trebuie să vedem, atuncicând trebuie.

          Ceea ce consider incitant, susține Rich Terille, este că – fie și dacă ne aflăm într-o simulare, sau într-o simulare inclusă în altele – ceva a „evadat” din „supa primordială” pentru a deveni noi (adică ființe) și a produce simulări ulterioare care ne-au creat (pe cei care ne exprimăm astfel, azi) – și cred că asta e tare (cool).”

            La rândul său, Max Tegmark, cosmolog la Massachussets Institue of Technology, consideră: „Dacă aș fi un personaj dintr-un joc pe calculator, aș descoperi, până la urmă, că regulile (adică legile lumii din joc , n.red.) par rigide  și matematice. Asta reflectă caracteristicile programului în care au fost scrise.”

            Să resistăm tentației divagației: lăsăm pentru episodul următor atât posibile replici la cele de mai sus, cât și analogii și deosebiri între o ipotetică super-lume virtuală și cea în care trăim.

          Totuși, nu poate fi neglijat faptul că dezvoltarea tehnologică a ultimelor decenii a alimentat scenariul ”vieții” într-o realitate virtuală.  În mod deosebit, aplicațiile (programele) și interfețele (mijoacele de contact ale aplicației cu corpul și voința umană) care oferă ”scufundarea”, imersia, într-o lume ne-reală, proiectată, au condus la accentuarea întrebărilor (și îndoielilor!) privind natura lumii în care evoluăm.

          Adăugând și potențialul ”cartografierii” și al înțelegerii, încă parțiale, a genomului uman, sus-menționatele întrebări și îndoieli despre realitate s-ar extinde și la om, ca protagonist al eventualei lumi virtuale.

          Dacă ultimele două decenii de cercetare și cunoaștere permit deja construcția, prin tehnica de calcul, a irealităților și manipularea genetică, atunci  care ar fi posibilitățile după – să zicem – 20000 de ani de evoluție?

          Direct formulată, presupunerea ar fi că ființe care ar fi parcurs un astfel de drum evolutiv, ar fi posibili proiectanți și realizatori de univers virtual, populat și observatde noi, oamenii, ca protagoniști virtuali

         

          Premisele sunt disputabile, dar nu de negândit.

          Conceptul de inteligență artificială nu a fost abandonat, cu toate dificultățile realizării, mergând uneori până la imposibilitatea programării unor decizii simple.

Unii consideră că neuronii și sinapsele pot fi modelate prin celule de memorie, respectiv porți, canale de transmisie într-un calculator.  Dimensiunea memoriei (numărul de neuroni dintr-un organism uman, de exemplu) este azi simplu de atins, iar vitezele de procesare și transmisie ale mașinii sunt superioare.

          Dar... cum rămâne cu conștiința ?  Mai mult – cu conștiința de sine ?  Ei bine, susținătorii posibilității programării omului consideră că generarea unor astfel de caracteristici ar fi doar o problemă de timp. Sentimentele sunt produse în neuroni – de ce nu s-ar reuși, de asemenea, în memoria unui computer, programat adecvat, realizabil – să zicem -  peste 417 ani?

          ...iar pentru o eventuală civilizație de mii de ori milenară, crearea și rularea câtorva miliarde de ”oameni digitali” într-un mediu căruia îi spunem Univers, ar fi posibilă cu un singur supercalculator...

          Dar, nu toți sunt de acord cu ideea că suntem parte din Matrix.

O încercare semnificativă de a evalua posibilitatea din punct de vedere energetic a fost făcută în anul 2001. Un specialist MIT în domeniul mecanicii cuantice, Seth Lloyd, a obținut o aproximare a numărului de „operații” pe care „Marele Calculator” - Universul nostru le-ar avea de făcut de la BigBang încoace, astfel încât să ofere viața și spațiul, virtuale. Procesarea informației privind fiecare eveniment, până la evoluția ultimului atom implicat, ar depăși cu mult energia Universului observabil, pe care îl considerăm real.

          Răspunsul dilemei ar fi, după alții, faptul că nu toată puterea de calcul (deci, energia) și detaliile ar fi necesare pentru  „crearea” lumii virtuale din care am fi parte. O „variantă economică” a  Universului virtual ar fi suficientă pentru a-i mulțumi pe locuitorii acestuia. De exemplu, detaliile microscopice și cele la scară cosmică ar fi generate în Matrix doar atât timp cât oamenii de știință virtuali ar încerca observarea lor. În afara programelor de observare, detaliile nu ar fi activate, reducându-se astfel considerabil energia necesară generării  lumii virtuale.

          Notând că, în prezent, oameni de știință la vărf simulează – e adevărat, imperfect și grosier -  scenariile fizico-matematice ale nașterii Universului, ne putem imagina enormele capacități de creare, modelare, specifice unei eventuale civilizații cosmice...   se estimează că, în decurs de un secol, umanitatea ar putea genera pe calculator modele viabile are nașterii și evoluției universului, care ar include  - atenție – și viața, inclusiv viața umană.                                                                                             

          Atât astrofizicienii, cât și fizicienii particulelor elementare lucrează, azi, cu modele pe calculator și simulări ale evoluțiilor acestora, din ce în ce mai sofisticate, încercând validarea rezultatelor pur teoretice. Părți ale Universului sunt, astfel, imaginate în evoluție, în condițiile în care ar fi, desigur, imposibil de experimentat direct pe stele și galaxii... dar acestea pot fi ciocnite, născute ori distruse într-un calculator actual. Le sunt atribuite reguli de evoluție, chiar legi fizice, în tentativa de atingere a modelului cât mai apropiat de realitatea observată.

          Devine, astfel, inevitabilă întrebarea privind posibilitațile de reprezentare, modelare, ale computerelor viitorului. Poate fi rezonabilă anticiparea simulării, până la nivelul particulelor elementare, a unor părți din Univers?  Dar a apariției vieții?

          Încheierea acestui episod al exercițiului nostru de imaginație poate fi o replică din interesantul film Matrix: „Dacă numești real ceea ce poți simți, mirosi, atinge și vedea... acel „real”este dat doar de semnale electrice interpretate de creierul tău.” (Morpheus către Neo)

 

          În episodul următor:

          - Un fragment dintr-un dialog avut, în urmă cu câtiva ani, cu informaticianul și publicistul Dan D. Farcaș. Actualitatea opiniilor exprimate, în contextul lumilor virtuale, este remarcabilă;

          - Indicii ale naturii lumii în care trăim: reală sau virtuală?

          - Poate fi programată conștiința și conștiința de sine?

          - Lumi virtuale în creația de ficțiune


Alte articole din aceeasi categorie:

„Fuziunea la rece” - p2

„Fuziunea la rece” - p1

”Trăim” într-o realitate virtuală? P2

fuziunea-la-rece---p2
fuziunea-la-rece---p1
traim-intr-o-realitate-virtuala-p2

Adaugă un comentariu




Încarcă alta imagine

Toate câmpurile sunt obligatorii.

Reafiseaza