”Trăim” într-o realitate virtuală? P2

Publicat: 6 Iulie 2016
traim-intr-o-realitate-virtuala-p2
trimite pe mail

            Ipoteza vieții umane ca realitate virtuală este provocatoare și, deci, disputabilă.  O versiune relativ „blândă” presupune că am fi „înglobați” într-o „irealitate” produsă de un simulator perfect, pe care simțurile nu-l pot distinge. 

          Această ipoteză s-a conturat ca urmare a progreselor în domenii cum ar fi inteligența artificială, simulatoarele computerizate, comunicarea om-mașină, inclusiv la nivel fizic. Cercetarea fundamentală în biologie lasă deschisă posibilitatea interfațării directe a celulei cu mașina, aceasta din urmă fiind reprezentată, desigur, de terminale microscopice, cu contacte și semnale ultrasofisticate...

          O „fantezie” tehnologică merită punctată: preocuparea, ajunsă notorie, a japonezilor pentru realizarea roboților antropomorfi din ce în ce mai perfecționați. Nu este vorba, desigur, de manechinele (chiar și acelea, sofisticate și scumpe) folosite pentru testarea vehiculelor. Vorbim de programe de cercetare, concursuri, premii, susținute constant de firme cu interese în tehnologie, orientate spre modelarea unor acțiuni umane considerate fundamentale, precum deplasarea, urcarea scărilor, mișcarea memebrelor. Emularea simțurilor este, de asemenea, în atenția celor care încearcă obținerea cyborgilor din ce în ce mai performanți.

          Rezultatele, deși spectaculoase, sunt dezamăgitoare, față de capacitățile umane corespunzătoare.

          Eforturile în planul inteligenței artificiale, au dus la rezultate spectaculoase  cum ar fi supremația mașinii asupra campionilor mondiali în jocuri de strategie: șah (în 1997, Deep Blue victorie contra lui Garry Kasparov) și go (în martie 2016, Alpha Go contra Lee Sedol). Se poate argumenta că superioritatea capacității de procesare a fost determinantă. Și totuși, fără elementele de tactică și strategie a jocului, care nu au fost programate de campioni mondiali, computerul ar fi pierdut, așa cum s-a întâmplat până la pragul victoriei asupra omului.  De notat – campionii mondiali învinși de calculator au jucat, conform observatorilor partidelor, cu toată forța și imaginația.


Imagine de la confruntarea dintre campionul mondial la șah Garry Kasparov și computerul IBM Deep Blue. În 1996 a câștigat omul; mașina a învins în 1997.

 


...și imaginea „omoloagă” din 2016, când AlphaGo, computerul companiei engleze DeepMind, l-a învins pe campionul mondial la go, LeeSedol (dr)

 

          ...deci, dacă cyborgi și elemente de inteligență artificială sunt realizabile, e drept, la nivel „primitiv”, după doar 2-3 decenii de informatică și robotronică, atunci care ar fi caracteristicile dispozitivelor omoloage dintr-un ipotetic viitor îndepărtat?  La limită – va putea crea omul acelor timpuri făpturi biologice (nu electromecanice, precum azi) programate să evolueze atât individual, cât și în societate? Dacă răspunsul este da, atunci susținătorii ideii relalității virtuale ar putea avea dreptate. Eventuale ființe cu istorie uriașă față de cea a omului l-ar fi putut crea pe Homo Sapiens Sapiens după chipul și asemănarea lor , dar cu limitări hard (durata de viață a componentelor) și soft (folosirea unei fracțiuni din creierul-calculator), chiar bug-uri (apucăturile rele, tare fizice) care l-ar face preponderent imperfect.

          La această etapă a speculației, se poate întreba – așa cum au făcut-o deja alții - care ar fi motivațiile eventualilor noștri creatori. Analogia cu motivațiile omului care crează lumi virtuale sau clonează ființe este, desigur hazardată; pot fi menționate cel puțin: dorința compensării insatisfacțiilor vieții prin plonjarea în lumi virtuale, redefinirea chiar a propriei persoane, printr-un alter ego imaginar și compensator pentru tot ceea ce regretăm că nu suntem; eliberarea de sarcinile împovărătoare. Există, desigur, și alte motive  ale redefinirii personale și evadării în lumi virtuale.

          Imaginarea omului (și a celorlaltor viețuitoare) ca ființe bio-informatice programabile, evoluând într-un mediu real fizic, nu este, totuși, la limita resurselor speculative. O altă ipoteză presupune omul însuși ca fiind imaterial, un produs informatic indefinibil de complex (până la a avea, de exemplu, sentimente și conștiință de sine) evoluând într-un univers, de asemenea, virtual.

          O variantă, deocamdată primitivă, a acestei presupuse stări, ar fi avatarul – un alter ego digital pe care omul real, al zilelor noastre, și-l definește și prin care „trăiește” într-o viață virtuală, făcută posibilă de calculatorul personal conectat la rețea.

          Avatarul – extensia omului real în lumea digitală este presupus a fi doar la „începutul carierei”. Second Life este doar un exemplu de „joc pe calculator” practicat în rețea, care oferă un mediu virtual nelimitat existenței și acțiunilor dublului imaginar al omului care dorește experiențe în plus față de viața reală.

          Am extras din arhiva emisiunilor Idei care au schimbat lumea, serie între timp încheiată, un fragment dintr-un dialog avut, în urmă cu câtiva ani, cu informaticianul și publicistul Dan D. Farcaș, doctor în matematici, memebru al Academiei de Științe Medicale. Actualitatea opiniilor exprimate de interlocutorul nostru, deopotrivă competent și vizionar, în contextul lumilor virtuale, este remarcabilă.

          Să notăm doar, că, în oricare presupunere – omul, fie cyborg material, fie  entitate informațională într-o lume software – rămân comune întrebările privind, spre exemplu, motivațiile proiectantului (sau proiectanților), definirea destinului individual și colectiv al speciilor, în particular a ceea ce numim istoria umanității, în fine – posibilitatea ca toată construcția ipoteticului Homo Sapiens Sapiens virtual să fie negată de inefabilul vieții.

          De asemenea, în orice scenariu precum cele de mai sus este admisibilă întrebarea: de ce ar fi fost creat, de către ființe precum noi, dar infinit mai capabile, un model uman (real sau virtual) cu atâtea defecte? De ce să se fi adăugat sau să fi scăpat „ingrediente” precum bolile, sărăcia, toate relele lumii și sminteli care trebuie să vină ?

          Creația artistică fantastică a produs remarcabile reprezentări ale ideii vieții ca simulare. În particular, cinematografia – ajutată de imense resurse tehnologice, de marketing și distribuție – propune câteva producții notabile.

          Cea mai notorie pare a fi, deocamdată, Matrix (film lansat în 1999), în care oamenii sunt protagoniștii unei lumi iluzorii, create de computere.

          Toate variațiunile ipotezei vieții ca simulare au comună încercarea de înțelegere, de testare a stării, cu scopul găsirii ieșirii din universul generat informatic.

          Descartes propunea îndoiala metodică, întrebarea, ca mijloc pentru „verificarea” realității existenței: mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist.

          Departe, peste timp, Neo din Matrix ia pilula roșie care îi permite să vadă, pentru întâia dată, cu aceiași ochi fizici, realitatea reală, ne-virtuală.

          Dar, dacă doar cele 5 simțuri (auzul, văzul, gustul, mirosul, simțul tactil) intermediază omul si restul ... ar fi sigur că lumea percepută după ieșirea din Matrix este cea reală? Că nu s-ar ajunge în altă realitate virtuală, ierarhic superioară?

          Spectatorul dorește un minim de certitudini; de aceea, Neo este asigurat de Morpheus că „deschidera ochilor” cu ajutorul pilulei (simbolic, o ”cheie de acces”) asigură privirea asupra lumii reale. 

          Dar, proiectarea și controlul lumilor virtuale incluse una în cealaltă, chiar pe mai multe niveluri, nu a întârziat să fie evocată în film. Inception (lansat în 2012) exploatează tema visului în vis. Scopul demersului este sădirea, de către un mic grup manipulator, în omul-țintă, a unor idei pe care să le considere personale. Este angajat, între alții, un proiectant al lumilor de vis, iar imersia se face cu ajutorul unui elixir... întocmai ca prin antichitate. Durata de acțiune într-un vis este limitată, iar „ieșirea”  trebuie făcută controlat, excluzând moartea în acțiunea din vis – care ar duce la pierderea conștienței protagonistului în viața reală. Ar trăi fără să se trezească.

          Un film...este doar un film. Dar, impresia – pentru cei mai mulți – a realității împrejurărilor, senzațiilor și protagoniștilor din vise poate da de gândit. Pe de o parte – știm bine că am dormit și ne-am trezit; pe de alta – că am evoluat într-o lume imaginară, cu toate atributele realității... adesea fantastice, dar nu mai puțin credibile. Deci, se poate.


Alte articole din aceeasi categorie:

„Fuziunea la rece” - p2

„Fuziunea la rece” - p1

”Trăim” într-o realitate virtuală? p1

fuziunea-la-rece---p2
fuziunea-la-rece---p1
traim-intr-o-realitate-virtuala-p1

Adaugă un comentariu




Încarcă alta imagine

Toate câmpurile sunt obligatorii.

Reafiseaza